Capitolul 6 - Premisă

- Cât de bolnav poți să fi să lipești asta pe perete în bucătărie? îi arunc bucățica de carton decupată de pe pachetul meu de țigări pe care era scris ”Fumatul poate ucide”.    

- Las-o acolo! Nuuu, n-o rupe!

- Fumatul nu ucide, gândurile negre și stresul ucid oamenii! Fumatul e doar un pretext!

- E dreptul meu să lipesc ce vreau, unde vreau!

- Nu e un drept, e un privilegiu! ies din camera lui și trântesc ușa după mine.  Fratele meu exagerează mult câteodată...

   Nefumătorii nu înteleg fumătorii, asta e clar! Vezi oameni care se plâng ”Vai, da` nu sunt eu obligat să-ți suport fumul de țigară!”, atunci evită-mă, nu te obligă nimeni să împărțim același spatiu, sau ”Unele localuri se șterg pe mâini să nu organizeze spații pentru nefumători punând un afiș la intrare cu <<În această incintă se fumează>>, asta e discriminare!”, nu, discriminare ar fi să scrie ”Excluși fumătorii”, asta e o dovadă de toleranță pentru că și tu ca nefumător poți să stai acolo, dacă te deranjază alege altă locație!

  Poate pentru faptul că am avut de muncă azi toată ziua, n-am avut timp nici să beau apă, am mai stat și peste program, sunt puțin irascibilă și impulsivă. B. insistă să ieșim, deși mă simt epuizată fizic. Cică ”să nu stăm în casă sâmbătă seara”. Mă bag să-mi fac un duș. Mă îmbrac și mă machiez. Sunt foarte mândră de ținuta mea, o fustă cu talie înaltă tip corset, loli, în carouri negru-roșu,un top cu terminații din dantelă, un inel negru, lama la gât, balerini cu ținte, și machiajul meu strident, tot o combinație de negru și roșu. Dacă mă machiez, mă machiez strident, să se vadă. Mă mai duceam la machiaj la cosmetică și mă întrebau fetele ”cum vrei să te fac? mai natural?”, nu, nu natural, că dacă vreau natural nu mă mai machiez deloc, mă las ”naturală”, o spoială trebuie să se vadă, să-ți schimbe trăsăturile.


















-  Dă-ți aia jos de la mână! spune printre dinți pe un ton ititat.

-  Nu vreau!

-  Dă-ți aia jos de la mână că zici că ești rockăriță, copil emo d-ăla tâmpit!

-  Chiar sunt rockăriță! recunosc mandră, uitându-mă la problema lui: o brățară din același tip de material ca și rochia cu niște lanțuri atârnate și ace de siguranță.

-  Nu poți să te îmbraci și tu normal?

-  Dupa aproape 5 ani de când mă cunoști ți-am părut un om normal? ridic o sprânceană neașteptând un  răspuns.

-  Îți place să ieși mereu în evidență? să se uite lumea la tine ca la urs?

- Da! Ce vrei să mă îmbrac ca tine? banal? fără personalitate? să nu-mi inspiri nimic când mă uit la tine?

    M-am enervat că mereu îmi atrăgea atenția asupra ținutei mele. Adevărat, m-am asortat special așa cât mai ”emo ” să-l enervez. Dar e dreptul meu să mă îmbrac cum vreau! Nu mai sunt cum eram în liceu când ne-am cunoscut. M-am schimbat. M-am schimbat mult, și poate nu în ”bine”, dar mie îmi e bine așa.
Ascult multă muzică ”gotică”, rock, clasic, mă uit la anime-uri și sunt pasionată de limba și cultura japoneză. Învăț limba singură.
Citesc foarte mult și repede, pot să citesc scris foarte mic, să trec cu privirea peste text și să-mi dau seama despre ce e vorba. Pot să citesc scrisul din orice unghi sau în ogliondă. Mi-am dezvoltat multe abilități psihice.
În timpul viselor pot să aprofundez informația, pot să aflu ce a gândit autorul când a scris o carte. Îmi place să copilăresc, să mă distrez, nu prea țin cont de părerile altora, nu sunt stresată și nu mă afectează m-ai nimic.
Am o intuiție incredibilă atunci când vine vorba despre oameni sau situații. O sursă de venit majoră a mea sunt pariurile sportive, nu urmăresc meciurile propriu-zise și nici nu mă interesează vreun sport în mod special, de obicei pariez pe internet, cu sume modice să nu ies în evidență. Știu întodeauna cine va câștiga, dar mai pierd intenționat să nu ies în evidență.
El.... el nu s-a schimbat mai deloc. E același cum l-am cunoscut în liceu. Aceleași glume, aceleași comentarii, aceleași reacții, aceleași subiecte... Nu mă mai surprinde cu nimic, știu fiecare mișcare pe care are s-o facă, sau reacție. Monoton, banal, cotidian... ”High school boyfriend”... îl plăceam atunci, acum nu-l mai vreau.

- M-am schimbat! Nu mai sunt cum eram când m-ai cunoscut! Nu observi asta? Nu m-ai sunt D. ce-a de acum câțiva ani, oamenii evoluează, în bine sau nu tot un fel de evoluție e. D. aia pe care o plăceai tu nu se mai întoarce! Și D. asta de acum nu mai are nevoie de tine! admit puțin aprinsă.

- Te-ai schimbat în rău! Ție îți place de tine? comentează aiurea și neargumentat, ca de obicei...

- IO mă înțeleg foarte bine cu mine! Cu tine în schimb am o problemă! Nu te iubesc, nu te-am iubit și nici n-o să te iubesc vreodata! Nu te mai suport, nu îmi mai place compania ta. Nu mai vreau relația asta. Cu cât trece timpul mai mult cu atât îmi pare rău că îmi pierd timpul degeaba cu tine! Pentru alta poate ești perfect, pentru mine nu. Te așteaptă și io te rețin. Nu trebuie să schimbi nimic pentru ea, te place exact așa cum ești. În schimb io nu!

- Iar începi, găsești tu repede rezolvări rapide! Le știi tu pe toate! B. mă întrerupe cu un ton mai calm. Se vede că acum încearcă să ducă discuția în altă direcție. Dar nuuu, rămânem pe subiect!

- Știu că nu vreau să mai stăm împreună! Vreau să ne despărțim! scuip cu venin. Mă uit cu dezgust în ochii lui și-l fixez cu privirea, știu că asta îl intimidează.

- Hai termină cu tâmpeniile astea!

- Tâmpenii? Tâmpit ești tu că nu vrei să renunți la o relație când vezi că nu mai merge! Am făcut prea multe noduri, acum ies toate în evidență! Tu nu observi că evit până să te și sărut? Îmi e silă de tine, nu vreau să mă atingi, nu vreau să te mai văd, nu vreau să mai aud de tine! Esti un imbecil banal, m-am plictisit până peste cap de tine! O să înțelegi asta când o să mă vezi cu altul de mână! se uita la mine acum cu ochii umezi, a oftat... se abținea să nu plângă.

- Mă doare când îmi vorbești așa. spune cu o voce stinsă.

- Hai scutește-mă! țip aruncând niște bani pe masă.

Am dat să mă ridic în picioare și să plec. S-a speriat și m-a prins de mână forțându-mă să mă așez din nou.

- Lasă-mă să plec! spun pe un ton apăsat.

- Te rog eu nu pleca! deja a izbucnit în plâns, lumea din jur ne aruncă priviri curioase.

- Iartă-mă că te-am supărat. Nu mă așteptam să te enervezi așa de tare, spune B. printre lacrimi.

Deși avea o fizionomie destul de serioasă și masculină, acum, când îl vedeam așa îmi lasa impresia unui copil speriat, trist, neajutorat. Mă uram că îl făceam să se simtă așa, mă uram când îl făceam să plângă. Ăsta era răspunsul lui la ura mea. Îmi transforma toate sentimentele. Mă înmoaie când reacționeză așa.

- Nu înțelegi că vreau să plec? Nu înțelegi că nu te mai vreau în peisaj? încerc eu să mă țin pe poziții, dar mi-a ieșit fără ură de data asta.

- Te-ai plictisit, știu, am fost ocupat și stresat cu munca și nu ți-am mai acordat destulă atenție, încearcă B. să găsească pretexte.

Placa asta veche cu ”știu unde am greșit o să mă schimb” mă enervează la culme! Arunc iar cu noroi:

- Problema e că îmi dai prea multă atenție! Nu ești ocupat cu munca, că lucrezi doar vreo 3 ore pe zi, și asta nu e deloc stresant! Lasa-mă cu minciunile astea!

- Mergem la mare weekendul viitor! Mai ieșim din Bucureștiul ăsta jegos, mai schimbăm peisajul! zice asta cu însuflețire, de parcă i-a venit inspirația să rezolve o problemă alambicată.

Măcar s-a oprit din plâns. Fața i s-a înseninat.

- Vorbesc și cu ăștia! Stăm  2-3 zile. Că tu n-ai liber mult. Sau poți să vorbești la muncă să îți dea câteva zile libere? nici n-a  așteptat reacția mea la propunere că deja  face planuri în perspectivă.

- Nu, nu pot să-mi iau liber că sunt o lună, în primul an de mucă într-un loc nou nu ai voie să-ți iei concediu din câte știu eu, răspund pe un ton mai calm.

  Trebuie să reconosc îmi place ideea de a merge la mare. N-am mai fost de anul trecut, știu că asta poate să mai calmeze puțin ” relația ” , dar în niciun caz n-o să ne rezolve problemele.

- Asta n-o să schimbe mare lucru, tu știi că avem probleme serioase, nu mai suntem un cuplu de mult.

- Știu, știu... mergem ca prieteni dacă vrei, luăm o pauză, ne vedem doar dacă vrei tu să ne vedem, vorbim la telefon ca prieteni... am trăit s-o aud și p-asta! Sigur nu visez?

- Serios? întreb cu fața mai luminată. Oare a înțeles cu adevărat intențiile mele? încerc să îl îndepărtez de mine de vreo 2 ani, a înțeles azi în câteva minute?

- Da, înțeleg că te sufoc, și dacă tu vrei să luăm o pauză... luăm o pauză. mdaa... sigur face asta să nu mai continui discuția, se face că zice ca mine și face ca el. Hai calmeaz-te, bea o bere, n-am venit aici să ne certăm sau să te supăr, adaugă cu un ton împăciuitor.

   Restul serii s-a desfășurat în liniște, tăceam. Nu încercam să mă leg de niciun subiect de conversație. B. a încercat să deschidă o discuție despre detaliile din viitoarea noastră călătorie, dar am închis-o repede. Nu erau prea multe detalii de pus la punct, pentru 2 zile. Nu ne trebuie prea multe haine, cu mâncarea ne descurcăm, bani cât crede fiecare c-o să cheltuie, vom găsi cazare în stațiune, o stațiunea în care mergem în fiecare an  de când ne-am cunoscut. Vom merge cu mașina lui și știam că vom mai fi însoțiți de cei doi prieteni ai lui, că doar în 4 suntem trupa veselă. După aproximativ o oră de stat cu gândurile împrăștiate, 4 beri și o liniște înmormântală ne-am hotărât să mergem acasă.

  Mi-am luat alte 4 beri pe care le-am băut în bucătărie reflectând la nemurirea sufletului. Vine fratimiu de la muncă din schimbul doi. Mă vede stând pe jos cu berea și țigara în mână.

- Ce faci? iritantă întrebare... chiar nu mă vezi ce fac?

- Mă distrez singură, răspund ludic.

- Tu cam bei în fiecare zi? suna cam retoric..

- Îmi ții socoteala?

- Nu mă interesează pe mine ce faci, o aruncă plictisit.

- Păi asta ar fi culmea, parcă îți beau ție banii...auzi! izbucnesc într-un râs badjocoritor, mai mult pentru mine.

- Începi să semeni cu măta-mare! o aruncă știind că mă deranjază comparația. Mama tatălui meu e practic vinovată în mod indirect de moartea lui, are diabet și e o bețivă renumită la noi în familie pentru multe întâmplări memorabile... o familie cu deprinderi bahice...

- Hai sictir! răspund iritată.

   S-a dus în camera lui, iar eu mi-am continuat activitatea. M-a deranjat ce mi-a spus. Și n-a spus multe, simplu și la obiect, am înteles esențialul. Mă cunoștea prea bine. De fapt este singurul om care mă cunoaște cu adevărat, singura persoană de care am fost cea mai apropiată în cei 20 de ani de existență (ai lui și ai mei). Îi povestesc aproape tot ce fac deși știu că mă judecă. Mă judecă mai urât decât mă judec eu singură. Spune totul pe față fără ocolișuri. E un tip coleric, paranoic, razbunător, neîncrezător, nu prea îi place să socializeze, nu prea acordă o a doua șanță, dacă i-ai făcut ceva așteaptă răbdător să te prindă să te taxeze. Și io uit repede, mie îmi trece repede supărarea pe un om. Lui nu. Nu prea are prieteni și nici nu cred că își dorește, are boala contrazicerii și dacă cineva încearcă să se contrazică cu el il etichetează imediat drept necunoscător, convins fiind că el are întodeauna dreptate. Odată Cristina s-a ridicat și a plecat pur și simplu de la mine din casă enervată de faptul că se contrazicea cu ea pe un subiect banal și nu voia s-o lase baltă. Dar totuși este fratele meu, il iubesc și il accept așa cum este. Îmi place să cred că am contribuit la educația și la creșterea lui. S-a maturizat mult mai devreme decât băieții de vârsta lui. Amandoi ne-am maturizat. Gândește responsabil, are un umor fin ironic și replici pe măsură. Locuim amândoi de când aveam eu vreo 17 ani. Ne-am certat cât ne-am certat după ce a plecat mama, până ce am învățat să conviețuim. Firi extrem de diferite, dar în același timp asemănătoare, am învățat să ne împărțim sarcinile, să ne tolerăm, și în ultimul timp să ne ignorăm.

Acum vreun an am avut o discuție interesantă cu el ( discuțiile noastre lungi sunt o raritate), încercam să-i explic că orice face ar trebui s-o facă pentru că așa simte, nu să se aștepte la ceva anume, că atunci va fi dezamăgit dacă rezultatul așteptat nu se manifestă.

- Adică dacă dau bani împrumut, să nu mă mai aștept să îi primesc înapoi? mă întreabă el drept exemplu.

- Da. Îi oferi tu că vrei să-i dai, că ai impresia că faci un bine. că așa simți că ajuți. Adică să oferi fară să pretinzi nimic.

- Mdaa... Nu cred că face cineva așa ceva. D-aia se numesc bani cu împrumut, că mă aștept să mi dea înapoi, dacă aș ști că nu mi mai dă nu-i mai împrumut de la bun început... a continuat el să mă contrazică...

Până la urmă după ce mi-am terminat argumentarea am lăsat-o cum a vrut el. În urmă cu puțin timp (acum câteva zile) își dă cu părerea despre relația mea cu B.:

- Tu ești prea dură și prea acră cu el. Nu înțeleg cum te mai suportă. Să nu-i răspunzi la telefon, să îl faci în toate felurile mereu. Nu cred că procedezi bine așa. Io te înțeleg că ești nemulțumită, că ai vrea să se schimbe, că te-ai plictisit... Dar tu greșești aici. Ar trebui să oferi dacă vrei să primești. Tu nu oferi decât motive de ceartă mereu și asta primești. De fapt bine ar fi să oferi fără să aștepți nimic în schimb, să fi mai bună, mai calmă, mai iubitoare. Să fi altfel, să nu mai fi așa rece cu el, și să nu aștepți nimic de la el, pentru că dacă ai așteptări o să te dezamăgească...

Oppaaa! se pare că a prins ceva acolo din discuția noastră purtată în urmă cu un an.

- Mai ții minte că am mai dezbătut subiectul ăsta mai demult? Cu oferitul și așteptările? Mă bucur că ai înțeles ce voiam să-ți spun, chiar dacă mai târziu și în alt context!

Mi-a răspuns cu un râs înfundat.

Concliuzionez că mi-am prăjit creierii de la atât alcool. Dimineața mă simt amețită, câteodată mă doare capul, iar dacă beau apă (ceea ce de obicei și fac, pentru cu mahmureala e din cauza deshidratării) mă matolesc la loc, iar pe seară când îmi trece senzația de amețeală mă apuc iar să beau. Am exagerat zilele astea cu alcoolul. Poate ar trebui să țin un post negru (adică să beau numai apă, fără implicații religioase) minim 3 zile, să îmi las corpul să se detoxifice și regenereze.

Și da, alcoolul îngrașă, conține muuulte calorii. Calorii pe care nu mai ai chef să le arzi când ai creierul înecat. Am luat vreo 6 kilograme (deși de mâncat n-am prea mâncat mai nimic că nu mi-a trebuit), pe care ar fi cazul să le dau jos. Să ne mobilizăm ca de mâine să începem un program de viață sănatoasă.  Vorba lui B., degeaba mănânc vegetale și ”bio” dacă bag țigări și alcool la greu. Așa m-am aruncat în pat cu gânduri bune pentru ziua de mâine. O, stai! e deja mâine că e două dimineața!

.........................................................

P.S. va reuși D. să renunțe la vicii? Se vor despărții B. și D.?