Capitolul 7 - Există vreo legătură?

  Se întâmplă a doua oară! Asta ori e proastă ori face pe proasta! Matematica ei funcționează după alte reguli. La un loc de muncă pe mine mă interesează două lucruri în mod special: banii și timpul liber. Dacă n-ai timp liber degeaba ai bani, că n-ai când sa-i cheltui. Îmi socotește și tot împarte de vreo juma` de oră. Nici ea nu mai știe ce calculeaza acolo. Cică îmi platește și zilele pe care le stau acasa. Ce te interesează femeie ce fac io în timpul meu liber, de vrei să mi-l ”plătești”? poate m-ai îmi iau un loc de mucă, în zilele mele libere. Îmi împarte salariul fix la 30 de zile, în loc de 15 cât  lucrez pe o luna. Asta ca să-i iasă suma cât revine pe o zi, să-mi calculeze și zilele suplimentare. Iese o porcarie, se miră și ea de ce sumă mică a dat. Am stat zile suplimentare că a vrut  sa-și ia concediu, să plece cu familia la mare, nu că am avut nevoie de bani. Și vrea să-mi dea țeapă. S-a întâmplat odată, data trecută tot prost mi-a calculat, se întâmplă și acum, iar dacă se va mai întâmplă o dată PLEC.

  Bine că duminica e cea mai scurtă zi de muncă. Până la 1. Ziua asta mi-o rezerv să vegetez în pat. Să stau și să meditez. Oricum n-am chef de nimic.

  Mă simt deprimată în stare ”normală”. Îmi alunecă gândurile repede prin minte. Parcă nimic nu are rost. Parcă totul este în zadar. O realitate ciudată care mă strânge și mă sufocă. Momente din alea ciudate care te fac să te întrebi care e scopul tau în viață. Care este scopul meu în viață? Ce îmi doresc? Ce vreau să fac mai departe? Să mă dezintegrez... Să dispar și nimeni să nu-mi observe lipsa. Umanitatea e supraîncărcată, pământul e suprapopulat. Prea puține clipe bune printre atâtea clipe triste...


  Și totuși se pare ca îmi doresc să exist. Ceva nu mă lasă să dispar din peisajul asta 3D. Ca întâmplarea de acum câteva zile... mi-aș fi dorit sa mor dacă s-ar fi prabușit fiarele alea pe mine, nu să traiesc cu cicatrici sau deficiențe fizice. Nu îmi plac defectele fizice. Am destule psihice...
Asta îmi amintește de o altă întâmplare, din iarna trecută. Era frig, nameți înalți de zapadă și ghețuș. Treceam pe o stradă concentrându-mă să nu alunec. Erau toate trotuarele ocupate de mormane de zapadă. Nici strazile nu aratau prea bine, cei din București știu cât de bine își face primaria ”treaba”. Aveam căștile în urechi, ca de obicei. Mergeam alene, trebuia să cumpar ceva de la un magazin cu poduse ”bio”. Eu și obsesiile mele pentru mâncare sănatoasă.

Nici nu am observat o duba al carei șofer se chinuia să facă manevre întortocheate să o scoată dintr-o parcare, să ocolească un namete mare de zapadă și să intre pe strada principală. L-am observat doar când a pierdut controlul mașinii și aluneca vertiginos spre mine. Mă uitam în stânga și-n dreapta să vad pe unde pot să mă duc să nu mă lovescă. Nu puteam sa trec de șirul de mașini parcate pe trotuar, și pe deasupra mai erau și blocate de zapada adunată. Am grabit pasul de-alungul strazii, încercând s-o iau înaintea mașinii, am alunecat și am cazut. Inima îmi bătea cu putere, pulsul mi se accelerase, am simțit o panica de neînchipuit. Mă și vedeam storcită între mașini. Ce situație tâmpită, mă gândeam. Am simțit cum mi se face rău, aveam impresia că o sa-mi crape inima de cât de tare imi bătea. Mă gândeam dacă e posibil să faci infarct de la o vârstă așa de tânară. Măcar să mor de infarct, nu storcită. Toate astea s-au întâmplat și le-am gândit în mai puțin de 2 secunde.

M-am trezit peste vreo câteva minute, nu știam exact câte trecuseră. Leșinasem. Stateam întinsă undeva la vreo 3-4 metrii de incident. Soferul dubei era lânga mine. Mă înteba cum mă simt, dacă sunt bine, dacă mă doare ceva. Mă verificam și încercam să îmi evaluez corpul. Mă dureau foarte tare fundul și o mâna. Dar asta era din cauza alunecarii mele, am constatat. Adrenalina nu m-a lasat să simt durerea atunci. Dar accidentul? accidentul ce pagube îmi provocase? Am observat uimită că la aproximativ 4 metrii de mine era duba oprită în mașina lângă care am alunecat. Deci nu m-a lovit. Atunci ce s-a întâmplat? Șoferul se bucura că nu m-a lovit, deși n-a putut să evite impactul, se mira și el cum de am disparut din fața dubei. Mai ales că eram pe jos deja. N-am înțeles situația, și nici nu m-am straduit prea tare să mi-o explic atunci. Eram recunoscatoare că n-am pățit mare lucru. Dupa câteva zile mi-a trecut durerea de mână și pe fund aveam doar o mare vânataie.

  Acum făcând legătura cu accindentul meu recent cred că s-a întâmplat aceeiași chestie: cineva sau ceva m-a tras de acolo, cu superviteză. Cred că oamenii au abilități speciale, că nu își folosesc capacitatea maximă a creierului sau a corpului. Cred că au puteri paranormale pe care pot să-și le dezvolte în mod conștient, sau să le activeze în situații critice. Telepatie, telekinezie, clarviziune, hipnoza, levitație, și tot ce îi mai trece prin gând omului, se pot manifesta, chiar dacă pare greu de crezut în primă instanță. Depinde de concentrare, conștiență, conștiință, perseverare, repetare și energia pe care o investește individul. Trebuie doar să ști cum sa le activezi, și să crezi cu tărie că poți s-o faci. Ba nu, nu să crezi, SĂ ȘTI. Sunt sute de exemple. Într-o zi când eram foarte ”amețită” și mă gândeam cum ar fi să pot ridica obiecte doar folosind mintea, mă tot concentram asupra pachetului meu de țigări, să trag o țigara din el. Am avut multa rabdare atunci. După câteva minute de concentrare am reușit să scot țigara din pachet dar a cazut înainte s-o prind în mână. De atunci am mai încercat, dar se pare că n-am mai nimerit ”frecvența”.

  Citesc foarte mult și mă uit la foarte multe documentare sau seminarii înregistrate, iar când am timp particip la tot felul de adunări de genul. Mă interesează și mă fascinează chestiile ”paranormale”.

   M-am decis să devin vegetariana după ce am vazut un documentar (Earthlings). Arătau cum sunt ținute animalele în ferme, cum sunt crescute pentru carne îndopate/injectate cu tot felul de hormoni și antibiotice (nocive pentru consumul uman), cum nu interesează pe nimeni daca sufera de cangrene sau se mănâncă de vii între ele, cum sunt omorâte și chinuite, cum le lasă să se zbata pâna își dau duhul, în special vitele și porcii ( le fac o taietură la gât și le lasă să li se scurgă sângele pâna mor, sânge pe care îl folosesc în deosebi la mîncarea pentru animalele de casă), cum sunt ținute toate înghesuite, hranite cu mâncare de prostă calitate și ieftină fără valori nutritive.

La fel se întâmplă si cu cele din care se folosește pielea: vitele, marea majoritate din India, și pentru că acolo sunt sacre, iar uciderea lor este interzisă, le cumpără de la familiile sarace, le transportă în condiții mizerabile, legate, timp de câteva zile până în tarile unde se pot omorî; încearcă să ajungă cu ele moarte deja, să nu mai piardă timpul când ajung la destinație, e mai ieftin și util pentru ei să ajungă cu marea majoritate moarte sau în pragul morții.

Iar despre animalele jupuite de blană de vii ( pentru că iar e mai ieftin decât să le eutanasieze) și lasate în mormane de cadavre fără blană pâna mor ( câteodată agonizează cîteva zile), să nu mai vorbim.

Și omul se consideră ”uman”. El e deasupra tuturor ființelor și poate să le exploateze după bunul plac... ”rasism”, specisism...

  Mă uitam la documentarul ăla și plângeam. Cu pisica mea în brațe care mă lingea în semn de consolare. Nici dacă aș muri de foame, dacă n-ar mai exista nimic de mâncare, nu mi-aș omorî pisica s-o manânc. O iubesc ca pe copilul meu, și ăsta ar trebui să fie sentimentul pentru toate ființele vii. Dacă mă punea cineva de mică să-mi ucid toate animalele pe care ar fi trebuit să le mănânc deveneam vegetariana mai devreme. Am plâns câteva zile că am omorât din greșală un pui la țară, când eram mică. M-am jucat cu el toată ziuă, iar seara, când a trebuit să intru în casă, l-am ascuns sub o coaja (semisferică) de pepene. Dimineața m-am dus entuziasmată, imediat după ce m-am trezit, la el să-l iau de acolo și să mă joc cu el. L-am gasit mort. Indiferent de câți alți pui mi-au oferit adulții nu mă mai opreau din plâns. Eram conștientă de ”crima” mea egoistă.

   Se spune că atunci când ești mic ști instinctiv ce să manânci. Te naști pur și neprogramat de societate. Copii își bagă obiecte în gură, parcă intenționat, mâncând bacterii care îi ajută să-și creeze anticorpi sau la digestie. Specialiștii spun că în medie un om normal are cam un kilogram și jumatate de microbi pe el și în el. Toată pielea e acoperită cu microorganisme de diferite feluri, aparatul digestiv, și chiar și sângele. Suntem alcătuiți din mici ecosisteme invizibile vederii umane, ființe fără de care n-am exista, de care avem nevoie, care ne pot face bine sau rău. Bacterii care se hrănesc cu pielea noastră, cu celulele moarte sau bolnave, descompun alimentele pe care le mâncăm, ne ajută la digestie și ne transformă alimentele în forme mai ușor absorbabile, astfel organismul fiind scutint de consumarea unei cantități consistente de energie.

Totul există în strânsă conecțiune, armonie, simbioză și simetrie.

Copii manâncă pământ sau ling zugrăveala după perete, știind instinctiv că au nevoie de anumite minerale sau bacterii. Mama îmi povestea că refuzam carnea când eram mică. I-a trebuit mult timp și multe combinații cu alte alimente să mă păcălească s-o mănânc. Când am mai crescut la fel. Preferam mâncarea de cartofi, spre exemplu, fără carne. Pentru mine gătea separat.

  Oamenii nici nu cred că sunt construiți genetic pentru hrana carnivoră, nu au canini lungi, să sfâșie carnea, au dantura foarte asemanatoare cu a calului, animal ierbivor, sau a maimuțelor - fructivore. Dacă stăm să ne gândim logic, să mergem la origini, ce i-ar fi mai ușor omului preistoric, să fugărească un mistreț sau să culeagă un măr din copac și să-l manânce? Faza cu ”nu poți să traiești doar cu ierburi” e o mare minciună. Cum traiesc atâtea animale cu ierburi? Antilopa, care concurează cu jaguarul la alergat? Vaca de unde își ia proteinele? Companiile producatoare de lactate, mezeluri și alte produse animale plătesc oameni ”speciliști” să mintă publicul, să-l dezinformeze. Ce calciu să îți iei dintr-un lapte ultrapasteurizat? Îl fierbe la sute de grade și tu te mai aștepți să mai aibă vreo valoare nutritivă. Fosforul, calciul, fierul, iodul, sulful, cuprul, vitaminele A, B, C, D,  alte substanțe nutritive și enzime se pierd la temperaturi de peste 44 de grade Celsius.  Își fac reclame mincinoase, își umplu buzunarele, iar populația dezvolta tot felul de boli, cancer, celulită, obezitate ș.m.d.p. Mănânca alimente moarte, conservate, procesate, și sunt ”vii” și ”frumoși”. ”Ești ceea ce mănânci”, o replica devenită clișeeu, dar plină de adevar. Corpul uman își recicleaza singur proteinele, dacă bagam prea multe le scoate prin piele, facem mătreață...

  Așadar mi-ar plăcea să îmi pot cultiva eu singură vegetalele. N-aș putea să mă plâng niciodată că mor de foame. Am vazut ceva recent care se numește ” Greening the desert - Permaculture in action” ( http://www.youtube.com/watch?v=4S6kTlz6Mk4  ) și mi s-a părut genial. Ce poate face omul, în mod conștient, dar n-o face. Nu se apucă nici măcar să împădurească la loc locurile defrișate.
 
  Definiția permaculturii ar fi următoarea: un sistem ecologic proiectat să susțină în toate aspectele o comunitate umană, într-un mediu natural. Te invată cum să construiești case naturale, să produci hrană ecologică, să menții ecosistemul în care traiești, să conservi și să utilizezi apa de ploaie, să dezvolți comunitatea. Provine din  termenii “permanent agriculture” sau “permanent culture”. Ar putea fi tradus prin “agricultură / cultură permanentă”. Ideea permaculturii este de a proiecta un habitat uman ecologic,  un sistem natural de producere a hranei. Este un teritoriu utilizat de o comunitate umană care construieste și se dezvoltă, integrandu-se armonios în mediu, imitand formele si modul de relationare din microclimatul în care traiește.

  Plantele care rezistă de la an la an în fața condițiilor vitrege climatice sunt de sute de ori mai bune, mai sănătoase și recomandate consumului alimentar. Sunt o gămadă de buruieni comestibile, cunoscute sub denumirea de ” plante medicinale ”. Omul a uitat asta, s-a mutat într-o clădire cu niște cutiuțe de chibrituri puse unele peste altele, căreia îi zice casă. Și ”casa” oricâte termopane i-ai pune, sau orice tip de parchet, gresie, mobilă, sau mai știu eu ce utilități, tot ca o cutiuță jegoasă de chibrituri va arăta. Și tot sufocată și deprimată mă voi șimți.

   Nu-mi mai place aglomerația, agitația asta inutilă specifică metropolei. Vreau liniște și pace. Să n-am vecini care să mă deranjeze, să-mi invadeze intimitatea. Să nu trebuiască să plătesc nimic și să n-am nevoie de nimic din afară. Să am tot ce-mi trebuie în spațiul meu. Confort, linilște, hrană. Îmi place tehnologia dar cred că aș putea să mă lipsesc de ea. Tehnologia face omul să devină leneș. Nu ne mai întâlnim cu prietenii că vorbim cu ei pe ”mess”, îi vedem pe ”web”, nu mai mergem pe jos până la piață că avem mașină, nu urcăm pe scări că avem lift, gătim semipreparatele la ”micro”, și ne delectăm la teve...

  Nu mi-aș dori să trăiesc nici ca pusnica Anastasia în taigaua siberiană din ” Cedrii sunători ai Rusiei”. Nu... Mi-aș dori să am un teren destul de mare, cu vecini civilizați ce îmi împărtăsesc concepțiile, teren acoperit de multă vegetație, tip pădure, cu felurite specii de plante; o casă drăguță acoperită de vegetație, cu forme rotunde, neconvențională, cu surse de energie liberă, multe camere să pot să-mi cazez prietenii, instalații sanitare și tot ce mai trebuie; un iaz cu pod și o fântână sculptată în marmură cu elemente simbolice; internet, electronice cu tehnologie wireless; animale cu care să împart spațiul și să se integreze în peisaj, de tipul veverițelor, iepurilor, etc; stupi de albine care să polenizeze vegetația și să producă destulă miere încât s-o împartă cu mine.

 Însuflețită de noi gânduri pașnice și inspiratoare m-am apucat să-mi desenez spațiul meu unde aș vrea să locuiesc. Am facut schițe până dimineața a două zi. Am facut pictură când eram mică. Mama a vazut că sunt talentată. Am exersat până am ajuns la perfectiunea de a copia o fotografie. Dar exersarea poate deveni talentul fiecărui om. Orice om interesat de un domeniu dacă îl exersează  devine expert.

  Știu din proprie experiență că dacă te concentrezi pe îndeplinirea unui scop tot universul conspiră pentru tine se așază și se aranjază în așa fel încât să îți ofere oportunitatea de a-l atinge, de a-l experimenta. Legea atracției chiar funcționează. Atragi situații, oameni, experiențe care corespund cu starea ta de vibrație. Spre exemplu dacă te trezești de dimineață cu nervi ai toate șanțele să ți se întâmple numai lucruri urâte în ziua respectivă. Încercam într-o zi să-i explic fratelui meu cum funcționează și cum să folosească asta în mod conștient:

- Mâine, concentrează-te toată ziua, de când te trezești pe o chestie care vrei să ți se întâmple. Ia un exemplu ușor, plauzibil, care să ți se pară posibil. Uite, concentrează-te mâine pe o cola. Mâine cineva din anturajul tau trebuie să îți aducă o cola. Îți imaginezi când o primești, ce senzații ai, ce sentimente (cu cât le trăiești mai intens și mai real cu atât se manifestă mai repede), cum te uiți la ea, o ți în mână, o desfaci, o guști, o savurezi. Totul concentrându-te foarte tare pe o imagine cât mai detaliată și bogată în sentimente, îl instruiesc eu de seara.

  A doua zi se întoarce de la muncă cu un zâmbet încurcat, surprins:

- Băi am stat toată ziua azi și m-am gândit la cola aia. De dimineață îmi preparam alea în bucătărie, mă gândeam că mi-e sete, ce tare ar fi să-mi aducă cineva o cola. Îmi imaginam cum o iau, o deschid, beau din ea. La cateva ore îmi zice unu dintre colegi ”Mamă ce aș bea și io o cola!”. Io fericit, zic asta e, stai că dă ăsta cola. ”Nu te duci să cumperi o sticlă?”, mă întreabă pe mine. I-am zis că nu, tu trebuie să-mi dai cola, zic în gândul meu.

- Așa și?

- Și iar stăteam, mă gândeam, îmi imaginam. Încercam să-l determin p-ala să se ducă să ia o cola. Ăsta nimic. La un moment dat vine alt coleg de-al meu. ”N-ați bea mă o cola?” întreabă el. Io zic, gataaa, ăsta e! După care zice ”Hai, care te duci să iei o cola?”. Io mă fofilam, le-am zis că nu mă duc, deși altă dat eram primul care zicea că se duce, nici nu așteptam să-mi zică de două ori.

- Așa, și? întreb tot mai nerăbdătoare.

- Și vine ăsta al doilea coleg al meu cu o cola la sticlă. O pune pe masă lângă mine. Io încântat, uite și cola mea! Vine primul meu coleg (ăla care a zis prima dată de cola) ia cola și-o dă pe toată pe gât. Mamă, fmm! îl înjuram în gând. Aia era a mea!

- E na? îzbucnisem în râs.

- Da mă. Până la urmă după la două așa, mi-am luat gândul de la cola aia, am avut treabă...

- Și deci n-ai primit cola... concluzionez nerăbdătoare.

- Stai să-ți zic! Pe la sfârșitul programului, când mai aveam vreo oră și ceva până plecam acasă vine băiatu` de la pază. ”Uite, mersi pentru ieri!” și-mi întinde o sticlă de cola, mi-a picat fața. Uitasem de cola, uitasem de tot. Nu mă mai așteptam să mai beau ceva azi. Și ăla și-a adus aminte că am fost băiat cu el, i-am mai dat un sandvici, o atenție din când în când, și a încercat să-și arate recunoștința cu o sticlă la 2 de cola, termină cu un zâmbet pe buze.

- Ei, vezi?! Te-ai convins că funcționează?

- Nu știu ce să zic... io zic totuși că a fost coincidență...

- Nu există coincidențe!


Mediul se aranjează în așa fel încât să-ți mențină starea de spirit pe care o preferi. D-aia vedem oameni deprimați care nu pot ieși din starea aia, pentru că nu fac nimic, nu își canalizează energia în alte direcții doar se concentrează pe rău, și atrag mai mult rău. Creierul produce hormoni pentru fiecare sentiment, pentru fiecare stare și se autoprogramează să producă ce îl obișnuiești, până și celulele se programează să lase receptorii din membrana celulară deschiși doar substanțelor cu care este obișnuit corpul să se hrănească. Când se divide, creează orificii doar pentru substanțele cu care a fost obișnuită celula mamă. Prin urmare dacă îi dai alte substanțe nici nu e capabilă să le absoarbă, că nu are pe unde.
Mă joc cu legea asta a atracției, recunosc că mi se întâmplă ce-mi doresc. Dar sunt un om bun cu intenții rele. Prefer dramele.. Parcă toată lumea preferă dramele. Ne-am programat să ne concentrăm pe suferință. Un moment de fericire îl uităm imediat, pe când o traumă emoțională ne-o aducem aminte imediat.

  Nu am mâncat nimic toată ziua și nici nu mi-a fost foame. Am băut doar apă. Am adormit când a început să răsară soarele.
 


..............................................................................

Plictisește capitolul asta?