Capitolul 8 - Frământări

Răsărit.
Răcoare.
Singurătate.
Vegetație.
Abundență.
Verde.
Pur.
Arome.
Toropire.
Extaz.
Izvor.
Eu.
Apă.
Picioare.
Rece.
Scufundat.
Piatră.
Rană.
Sânge.
Durere.
Abis.
Negru.
Întuneric.
Greu.
Mâini.
Necunoscut.
Ochi.
Opal gri-albăstrui.
Eu.
Lichidă.
Proapăt, mosc, lemn de santal, mentolat, masculin.
Atingeri timide.
Aer.
Apăsător.
Iarbă.
Rană.
Sânge.
Vindecare.
Privire.
Pătrunzător.
Decor incandescent.
Rătăcire.
Uitare.
Eu?
-Ești în siguranță, iubito.
Timp.
Nu.
Spațiu.
Nu.
Transcendent.
Eu.
El.
Noi.
Noi doi.
Doi?
Unul.
Împreună.
Pentru totdeauna.
Ceață.
Dispărut.
Tu?
El.
Eu?
Singură.
Delir.
Trezire.

"Cine esti,cine sunt, ce mai beau, ce mai cânt?
Ce mai fac, ce mai simt?
Oare mai pot să mint?
Cine sunt, cine esti, oare mă mai iubești?
Cine e, cine nu, care eu, care tu?”

Cu versurile astea m-am trezit cântându-mi prin cap în amiaza fierbinte. Pisica mă lingea pe mână, în speranța că o să mă trezesc să-i dau de mâncare. Mi-a distras atenția. Aproape că am uitat ce am visat. M-am ridicat încet în capul oaselor încercând să-mi construiesc realitatea în care m-am trezit. Eram în camera mea, Starea de amorțeală pe care mi-a dat-o somnul începuse să mă părăsească. Mușchii începuseră să-mi asculte comenzile. M-am ridicat în picioare. Socată. Un miros de mosc, lemn de santal, mentolat..  masculin.. Încă mai visez? M-am ciupit, să văd dacă sunt trează. Simt durerea. Pielea mi s-a înroșit. M-am uitat la ceas. 12 și ceva. Mă îndrept spre baie. Mă spăl pe față cu apă rece, privindu-mă în oglindă. N-am cearcăne. Am avut un somn adânc și odihnitor. Dar ce a fost cu visul? O proiecție a subconștientului meu. Iar mi-am proiectat idealul masculin. Varianta mea masculină. Întoarsă în cameră am constatat că mirosul încă persista. Și era parcă în toată casa. Și-o fi luat fratimiu un parfum nou, am gândit.

- Ce vrei?

Am primit drept răspuns un mieunat prelung. Îmi pune piedică. Am lovit-o din greșeală împingând-o puțin înainte.

-Dă-te din picioarele mele! i-am zis zis ușor apăsat, și am mai primit încă un mieunat scurt de protest.

   I-am pus mâncare. Nu de ”pisici”. De când am aflat ce contine mancare pet-urilor nu mai cumpăr așa ceva. Praf de oase, cereale, resturi... Pisicile sunt carnivore, nu poți să le hrănești cu cereale, amidonoase, adaosuri de ”vitamine” și carne aproape în stare de putrefacție. D-aia animalele de companie fac atâtea boli. La pisici am înâlnit multe cazuri de blocaj renal. Oare din ce cauză o apărea? Încerc să îi dau cu ce cred că s-ar hrăni în mediul ei natural. Nu, nu stau să-i prind șoareci sau porumbei. Îi cumpăr carne și organe de pasăre, pe care încerc să le combin cu diverse legume, uleiuri în funcție de preferințele ei, sau pește. Plus o pastilă de vitamine din extract de plante, cât mai natural și mai neprocesat.
 
  Am vorbit cu un evreu o data. Nu stiu cum a venit vorba despre alimentația lor. Îmi zicea că ei nu mănâncă pește fără solzi sau aripi. Eu în tâmpita mea necunoștință de cauză întreb cu nonșalanță:

- Da` de ce? sunt sacrii? sau ce?

- În spatele religiei se află și o explicație adevărată, medicinală. Vezi tu, peștii fără solzi sunt pești care trăiesc pe fundul apei și se hrănesc cu resturi și morăciuni. Cum ar fi somnul, de exemplu. Sunt pești sanitari care au carnea ”murdară”. La fel și la animale. Nu mâncăm porc, iepuri, cămile. Mâncăm doar animale rumegătoare cu copita despicată.

  Începuse mândru să-mi mai dea și alte detalii despre alimentația lui dar i-am tăiat-o scurt:

-Ce bine că sunt vegetariană!


  Țigară... Sună telefonul. ”Maria”. Răspund. Stabilesc o întâlnire.
 
Mă pregătesc cu lene, alegându-mi o ținută cât mai morbidă. Entuziasmul meu, cel cu care am adormit a dispărut. D. cea sinistră și negativă pune iar stăpânire pe mine. Mă simt rea, mă simt agresivă. O să ating corzi sensibile azi și n-o să-mi pară rău. De ce trebuie să fiu așa duală? Trec repede de la o stare la alta. Pot să plâng și să râd în decurs de 5 minute, și ambele stări să le simt la fel de intens. Pot să fac pe insensibila  indiferenta și  inabordabila azi, și să-mi fie milă și să plâng o dată cu tine, pentru suferința pe care ți-am provocat-o, mâine. Pot să am o părere bună despre ceva și să mi-o schimb la 180 de grade, mai repede de cât o respirație completă. Mă răzgândesc repede, mă plictisesc repede. De ce nu pot să am și eu o singură personalitate așa ca toată lumea? De ce dă toată lumea vina pe zodia mea? gemeni? Asta înseamnă că sunt 2 in 1 sau ce? Mă simt 2 în 1 câteodată. Mă simt cum sunt indecisă, cum conștiința trage de mine în două părți diferite. Ambele par corecte. Ba nu, aia pozitivă e corectă. Care pozitivă? Numai creierul limitat al omului percepe tot ce se întâmplă în jurul lui cu un caracter dual. Bag muzica tare în timp ce mă pregătesc.

.........................................................................

- Ce îmi place stilul tău! Frate tu chiar ai personalitate! mda mersi de compliment...

All in black. Fustă înfoiată (cu ajutorul a două jupe de tulle),sandale înalte, corset și bluză cu umerii rotunzi bufanți... părul în bucle lejere... moda cere sacrificii îmi zic râzându-mi sarcastic în gând. Păcat că nu mă îmbrac la modă.

- Nu toată lumea apreciază stilul meu, răspund privid absentă la degetele mele.

- E foarte tare! Nu vezi așa ceva prea des! De unde îți cumperi hainele?

- Pe unele le găsesc prin magazine... pe unele le comand de pe net... altele mi le fac la o tipă. Ca de exemplu fusta asta.

- Te-ai schimbat foarte mult de când ne întâlneam ultima oară. Când a fost, că nici nu mai știu? acum 2 ani? 3?

Avea chef de depănat amintiri?

- Nu mai știu...

Am încercat să deschid un subiect delicat. Relația dintre mine și el. Nu știam cum să încep să nu-l jicnesc în vreun fel. Dintr-una în alta parcă am căzut pe subiect:

-Pentru mine bărbații sunt de două feluri, ăia cu care m-ași f și ăia cu care nu m-aș f... Adică ăia care mă atrag din punct de vedere sexual și ăia care or să-mi rămână doar prieteni, indiferent de ce se va întâmpla. De ce ar face să mă impresioneze, am vrut să adaug.

- Și io din care categorie fac parte? întreabă curios.

Mă enerva zâmbetul lui și licărirea din ochi. Din categoria cu care nu m-aș f în viața mea! îmi venea să-i strig.

- Ăăăă,mmmm... Nu știu ce să zic. Cred că ești undeva la mijloc. Încă nu m-am decis în privința ta, am mințit încurcată.

De ce nu am curaj să-i spun în față??? De ce sunt lașă?

Părea ușor dezamăgit de răspunsul meu. Cred că ar trebui să beau ceva să prind curaj.

- Și ce ar trebui să fac pentru a mă încadra în prima categorie? spune puțin stingher.

Nimic, nu ai ce să faci, nu ești genul meu. Ești drăguț, amabil, bine crescut, băiat cuminte. Mie îmi plac băieții răi. Și nu blonzi...

- Ce ar trebui să faci... ce ar trebui să faci... repet eu în încercarea de a găsi un răspuns, să lași totul să curgă natural, nu cred că e o rețetă.

- Tu cum mă percepi?

- Ești un tip de treabă... n-am fost în stare să zic prea multe, n-am vrut să-i dau apă la moară...

  Am mutat repede conversația în altă direcție. Am lasat-o tot în sfera sexuală dar m-am detașat. El spunea ceva că nu e așa important sexul într-o realție. Probabil a vrut să iși repare gafa de mai devreme. Nu contează? Ba da contează foarte mult. Pentru că altfel ar rămâne toată lumea doar la stadiul de prietenie. Îți iei un partener să îți dezvolți și să îți experimentezi sexualitatea. Și da, contează și sufletul și fizicul, că n-o să ai niciodată fantezii cu o urâtă sau un handicapat.

   Am dat-o în bară, n-am vrut să vorbesc chestii din astea serioase la telefon, am vrut să le spun față în față. Dar n-am avut curaj. Am râs forțat și m-am arătat interesată de conversație. Nu eram. Mi-am adus aminte de ce nu îl mai sunasem pe ”Maria”, tindea să devină plictisitor, povestea totul cu bun simț și fără culoare. Era la fel de insipid ca și părul lui blond-cenușiu. N-o să mă mai întâlnesc cu el... asta e sigur.

  A vrut să mă conducă acasă, dar am insistat că stau aproape și ajung repede, că nu e nevoie. Când ne-am luat la revedere s-a mișcat brusc spre mine atingându-mi buzele cu ale lui. De obicei doar ne pupam pe obraji, acum el a vrut altceva... să treacă la ”pasul următor”. Proastă mișcare... M-am tras înapoi surprinsă. Când am conștientizat gestul meu am început să râd.

-Te-ai speriat? întreabă cu o privire temătoare.

-M-ai luat prin surprindere! am răspuns eu atingându-i un obraz cu mâna, să nu-l fac să se simtă prost. Pa! Ne auzim la telefon! mi-am luat la revedere, gândindu-mă să nu-i mai răspund nici la telefon după gestul lui.


 M-a ajutat să-l încadrez într-o categorie. Asta a vrut să însemne sărutul lui. Păi, măi băiete, m-ai ajutat să te introduc în categoria niciodată-prieten-niciodată-iubit. Până acum erai la niciodată-iubit. Dar acum mi-ai mai elucidat un mister.

 Ești o proastă, egoistă, superficială și tristă! Îmi strigam în gând. Dai cu piciorul la tot ce e bun și faci numai alegeri greșite! Așa să fie? Nu-mi pare. Cum ar vrea idealul meu cu ochii de opal să fiu? Mai bună? Mai blândă? Mai feminină? Mai tolerantă? Mai calmă? Mai cuminte? El m-ar accepta oricum, doar e cum vreau eu! M-ar iubi și m-ar aprecia exact așa cum sunt! Nu ar trebui să mă schimb deloc pentru a-i face pe plac, el deja știe exact cum sunt, și d-aia mă iubește. El? care el? râdeam de mine. Ok, mai am puțin și termin facultatea de psihologie, și știu că dialogul ăsta interior nu prea e normal. Dar ce înseamă normalitatea? Normalitatea o definește majoritatea. 99,99% din oameni nu sunt normali! Deci majoritatea rezultă că nu e normală. Cred că toți au gânduri și monologuri/dialoguri interioare ciudate. Așa e natura lui, se judecă singur înainte să-l judece alții. Se frământă, se justifică, se acuză, se disculpă...

  Mă ustură stomacul de la atâtea fresh-uri de portocale. Mi-am stricat postul negru. Dar oricum n-am de gând să mănânc nimic. Mi-am pierdut ziua uitându-mă la o serie de anime-uri. De fapt mi-am pierdut și o mare parte din noapte. Am uitat că trebuie să mai merg și la muncă. M-am culcat dimineața, pe la 3-4. La 7 eram în picioare.

   Bineînteles că am fost leșinată de somn. Dacă nici din somn și nici din alimente nu-mi iau energia, atunci din ce? Am dormit toată dimineața în cabinetul de cosmetică. Noroc că avem pat! Bineînteles că nu e o atitudine demnă de promovat printre angajați. Vera a încercat să-mi atragă atenția subtil. Cred că după discuția noastră de duminică se simte puțin lezată, și nu vrea să mă mai supere și cu alte reguli disciplinare. Mi se rupe mie de salonul lor, dacă le convine sau nu comportamentul meu. Ce se poate întâmpla cel mai rău, să mă dea afară? Da, te rog! Mă scutești de niște motive penibile de inventat, și pentru mine și pentru tine, să mai lucrez pe salarii mizerabile, și de pierdut timpul aiurea.

...............................................................................

  Ziua mi-a trecut greu... Am vorbit cu B. la telefon. Chiar mă întrebam cât o să se abțină să nu mă sune. Era preocupat să vadă ce mai fac. Am vorbit calm și plictisit. Mi-a amintit de excursia noastră la mare. I-am confirmat că voi veni. Mi-a cerut bani ”împrumut”. Normal că n-are. Niciodată n-are... Știu că în secret își mai strânge bani, bani cu care viseză să ”facem ceva amandoi”. Pune din salariul lui în fiecare lună, sau la câteva luni, într-un cont pentru ”locuință”, sau ceva de genul. Vrea să ne luăm casă, să locuim împreună. Poate să ne și căsătorim. I-am tăiat-o de câteva ori și n-a mai deschis discuția:

- Mă întreabă rudele când mă însor și io, să mă așez la casa mea ca omul!

- Și n-ai găsit-o p-aia cu care să te însori? să faci casă? întreb eu râzând.

- Ba da! îmi răspunde zâmbind ștrengar.

- Da? Să mă inviți și pe mine la nunta ta! Că vreau să-ți dau dar de nuntă!

- De tine era vorba! îmi aruncă dezamăgit, de parcă n-am înteles gluma.

- Io sunt prea tânără pentru așa ceva! Și în plus nu sunt fată de casă, nu spăl, nu gătesc, nu calc. Nu sunt genul de persoană pe care să io prezinți lui mami sau lui tati! Nu vreau copii, nu vreau soț.

- Eee, ești întradevăr prea mică acum, dar mai târziu o să vrei!

- Pe la 40 de ani așa... Și atunci o să-mi iau și un amant de 18!

  Am ajuns acasă, mi-am facut un duș luuung și relaxant.

Eu nu știu ce e ăla duș de 5 minute. Eu fac un duș în minim 30 de minute. Îmi place să-mi pierd timpul în baie, să stau până mi se încrețește pielea, se răcește apa și o înlocuiesc de câteva ori.
Întodeauna îmi place mai călâie, chiar dacă e iarnă sau vară. Am niște săpunuri aromate, din uleiuri naturale, burete lufa. Baia pentru mine e un întreg ritual. Mă exfoliez cu zaț de cafea. Sau alte semințe grunjoase măcinate fin. Îmi las pielea udă și în loc de cremă folosesc combinații de unt de cacao, de cocos, jojoba, ulei esențial de portocale sau mentă, și ce mai îmi trece mie prin minte să combin.

Oricum pielea miroase plăcut când consumi fructe și condimente aromate. Ai un miros natural care împrumută ușor din parfumul și aroma alimentelor.

M-am îmbrăcat într-o cămașă de noapte veche și m-am pus în pat. Pisica mea se uita absorbită pe geam. Privea ceva în depărtare. Cu gândul la ea am ațipit. Foarte repede. Mie nu mi se întâmplă să adorm repede, dar oboseala și lipsa de somn și-au spus cuvântul.

  Am simțit cum corpul îmi amorțește, respirația îmi încetinește, la fel și bătăile inimii,  muschii se relaxează. Alunecam ușor în lumea viselor. Eram conștientă că adorm. Eram conștientă că mă aflu în patul meu.

  Am simțit că cineva stă lângă capul meu și mă privește. Același miros masculin... fresh, sălbatic, natural... Aproape că simțeam nivelul de testosteron. Se uita la mine și ezita.

Ce ezita? Nu îi vedeam fața, cum nu i-am văzut-o nici acum două nopți. Încercam să-i conturez în gând trăsăturile masculine după miros. Parfumul lui îmi inspira un corp atletic, musculos, înalt, așa îmi plăceau mie bărbații. Nici prea lucrat, nici prea slab, potrivit. Simțeam căldura emanată de privirea lui. Se apleca spre mine, deasupra mea.

Plutea?

Parfumul lui devenea mai intens, răsuflarea lui îmi atingea fața.
I-am conturat buzele în mintea mea. Pline, arcuite, ca de rățușcă, cum îmi place mie să zic la o gură nici prea mare nici prea mică cu arcul buzei superioare bine conturat...

Și umede...

Și reci...

Reci?

Le simțeam peste ale mele! O atingere fină, suavă, electrizantă, senzuală...

Brusc am tresărit! Ritmul inimii mi s-a accelerat. M-am trezit. Am deschis ochii. Priveam în gol tavanul. M-am ridicat puțin pe coate. Mirosul persista. Combinat cu al meu. Aromele noastre se completau perfect, masculin cu feminin, al meu mai floral și mai fructat, al lui mai sălbatic și mai mentolat. Eram aproape sigură că a fost real. Mi-am atins buzele cu mâna și încă mai simțeam sărutarea lui rece. Ce se întâmplă cu imaginația mea? Am ajuns să am fantezii cu zburători?

Pisica mea ieșise pe balcon și se uita după ceva pe blocul din fața mea. M-am ridicat și eu să vad după ce se uită. Pe terasa blocului părea o siluetă întunecată. O senzație de deja-vu mi-a străbătut corpul, făcându-mi pielea de găină. Ca și cum mi-ar fi simțit reacția silueta, parcă, s-a tras într-un ungher obscur. Visez?

Capitolul 7 - Există vreo legătură?

  Se întâmplă a doua oară! Asta ori e proastă ori face pe proasta! Matematica ei funcționează după alte reguli. La un loc de muncă pe mine mă interesează două lucruri în mod special: banii și timpul liber. Dacă n-ai timp liber degeaba ai bani, că n-ai când sa-i cheltui. Îmi socotește și tot împarte de vreo juma` de oră. Nici ea nu mai știe ce calculeaza acolo. Cică îmi platește și zilele pe care le stau acasa. Ce te interesează femeie ce fac io în timpul meu liber, de vrei să mi-l ”plătești”? poate m-ai îmi iau un loc de mucă, în zilele mele libere. Îmi împarte salariul fix la 30 de zile, în loc de 15 cât  lucrez pe o luna. Asta ca să-i iasă suma cât revine pe o zi, să-mi calculeze și zilele suplimentare. Iese o porcarie, se miră și ea de ce sumă mică a dat. Am stat zile suplimentare că a vrut  sa-și ia concediu, să plece cu familia la mare, nu că am avut nevoie de bani. Și vrea să-mi dea țeapă. S-a întâmplat odată, data trecută tot prost mi-a calculat, se întâmplă și acum, iar dacă se va mai întâmplă o dată PLEC.

  Bine că duminica e cea mai scurtă zi de muncă. Până la 1. Ziua asta mi-o rezerv să vegetez în pat. Să stau și să meditez. Oricum n-am chef de nimic.

  Mă simt deprimată în stare ”normală”. Îmi alunecă gândurile repede prin minte. Parcă nimic nu are rost. Parcă totul este în zadar. O realitate ciudată care mă strânge și mă sufocă. Momente din alea ciudate care te fac să te întrebi care e scopul tau în viață. Care este scopul meu în viață? Ce îmi doresc? Ce vreau să fac mai departe? Să mă dezintegrez... Să dispar și nimeni să nu-mi observe lipsa. Umanitatea e supraîncărcată, pământul e suprapopulat. Prea puține clipe bune printre atâtea clipe triste...


  Și totuși se pare ca îmi doresc să exist. Ceva nu mă lasă să dispar din peisajul asta 3D. Ca întâmplarea de acum câteva zile... mi-aș fi dorit sa mor dacă s-ar fi prabușit fiarele alea pe mine, nu să traiesc cu cicatrici sau deficiențe fizice. Nu îmi plac defectele fizice. Am destule psihice...
Asta îmi amintește de o altă întâmplare, din iarna trecută. Era frig, nameți înalți de zapadă și ghețuș. Treceam pe o stradă concentrându-mă să nu alunec. Erau toate trotuarele ocupate de mormane de zapadă. Nici strazile nu aratau prea bine, cei din București știu cât de bine își face primaria ”treaba”. Aveam căștile în urechi, ca de obicei. Mergeam alene, trebuia să cumpar ceva de la un magazin cu poduse ”bio”. Eu și obsesiile mele pentru mâncare sănatoasă.

Nici nu am observat o duba al carei șofer se chinuia să facă manevre întortocheate să o scoată dintr-o parcare, să ocolească un namete mare de zapadă și să intre pe strada principală. L-am observat doar când a pierdut controlul mașinii și aluneca vertiginos spre mine. Mă uitam în stânga și-n dreapta să vad pe unde pot să mă duc să nu mă lovescă. Nu puteam sa trec de șirul de mașini parcate pe trotuar, și pe deasupra mai erau și blocate de zapada adunată. Am grabit pasul de-alungul strazii, încercând s-o iau înaintea mașinii, am alunecat și am cazut. Inima îmi bătea cu putere, pulsul mi se accelerase, am simțit o panica de neînchipuit. Mă și vedeam storcită între mașini. Ce situație tâmpită, mă gândeam. Am simțit cum mi se face rău, aveam impresia că o sa-mi crape inima de cât de tare imi bătea. Mă gândeam dacă e posibil să faci infarct de la o vârstă așa de tânară. Măcar să mor de infarct, nu storcită. Toate astea s-au întâmplat și le-am gândit în mai puțin de 2 secunde.

M-am trezit peste vreo câteva minute, nu știam exact câte trecuseră. Leșinasem. Stateam întinsă undeva la vreo 3-4 metrii de incident. Soferul dubei era lânga mine. Mă înteba cum mă simt, dacă sunt bine, dacă mă doare ceva. Mă verificam și încercam să îmi evaluez corpul. Mă dureau foarte tare fundul și o mâna. Dar asta era din cauza alunecarii mele, am constatat. Adrenalina nu m-a lasat să simt durerea atunci. Dar accidentul? accidentul ce pagube îmi provocase? Am observat uimită că la aproximativ 4 metrii de mine era duba oprită în mașina lângă care am alunecat. Deci nu m-a lovit. Atunci ce s-a întâmplat? Șoferul se bucura că nu m-a lovit, deși n-a putut să evite impactul, se mira și el cum de am disparut din fața dubei. Mai ales că eram pe jos deja. N-am înțeles situația, și nici nu m-am straduit prea tare să mi-o explic atunci. Eram recunoscatoare că n-am pățit mare lucru. Dupa câteva zile mi-a trecut durerea de mână și pe fund aveam doar o mare vânataie.

  Acum făcând legătura cu accindentul meu recent cred că s-a întâmplat aceeiași chestie: cineva sau ceva m-a tras de acolo, cu superviteză. Cred că oamenii au abilități speciale, că nu își folosesc capacitatea maximă a creierului sau a corpului. Cred că au puteri paranormale pe care pot să-și le dezvolte în mod conștient, sau să le activeze în situații critice. Telepatie, telekinezie, clarviziune, hipnoza, levitație, și tot ce îi mai trece prin gând omului, se pot manifesta, chiar dacă pare greu de crezut în primă instanță. Depinde de concentrare, conștiență, conștiință, perseverare, repetare și energia pe care o investește individul. Trebuie doar să ști cum sa le activezi, și să crezi cu tărie că poți s-o faci. Ba nu, nu să crezi, SĂ ȘTI. Sunt sute de exemple. Într-o zi când eram foarte ”amețită” și mă gândeam cum ar fi să pot ridica obiecte doar folosind mintea, mă tot concentram asupra pachetului meu de țigări, să trag o țigara din el. Am avut multa rabdare atunci. După câteva minute de concentrare am reușit să scot țigara din pachet dar a cazut înainte s-o prind în mână. De atunci am mai încercat, dar se pare că n-am mai nimerit ”frecvența”.

  Citesc foarte mult și mă uit la foarte multe documentare sau seminarii înregistrate, iar când am timp particip la tot felul de adunări de genul. Mă interesează și mă fascinează chestiile ”paranormale”.

   M-am decis să devin vegetariana după ce am vazut un documentar (Earthlings). Arătau cum sunt ținute animalele în ferme, cum sunt crescute pentru carne îndopate/injectate cu tot felul de hormoni și antibiotice (nocive pentru consumul uman), cum nu interesează pe nimeni daca sufera de cangrene sau se mănâncă de vii între ele, cum sunt omorâte și chinuite, cum le lasă să se zbata pâna își dau duhul, în special vitele și porcii ( le fac o taietură la gât și le lasă să li se scurgă sângele pâna mor, sânge pe care îl folosesc în deosebi la mîncarea pentru animalele de casă), cum sunt ținute toate înghesuite, hranite cu mâncare de prostă calitate și ieftină fără valori nutritive.

La fel se întâmplă si cu cele din care se folosește pielea: vitele, marea majoritate din India, și pentru că acolo sunt sacre, iar uciderea lor este interzisă, le cumpără de la familiile sarace, le transportă în condiții mizerabile, legate, timp de câteva zile până în tarile unde se pot omorî; încearcă să ajungă cu ele moarte deja, să nu mai piardă timpul când ajung la destinație, e mai ieftin și util pentru ei să ajungă cu marea majoritate moarte sau în pragul morții.

Iar despre animalele jupuite de blană de vii ( pentru că iar e mai ieftin decât să le eutanasieze) și lasate în mormane de cadavre fără blană pâna mor ( câteodată agonizează cîteva zile), să nu mai vorbim.

Și omul se consideră ”uman”. El e deasupra tuturor ființelor și poate să le exploateze după bunul plac... ”rasism”, specisism...

  Mă uitam la documentarul ăla și plângeam. Cu pisica mea în brațe care mă lingea în semn de consolare. Nici dacă aș muri de foame, dacă n-ar mai exista nimic de mâncare, nu mi-aș omorî pisica s-o manânc. O iubesc ca pe copilul meu, și ăsta ar trebui să fie sentimentul pentru toate ființele vii. Dacă mă punea cineva de mică să-mi ucid toate animalele pe care ar fi trebuit să le mănânc deveneam vegetariana mai devreme. Am plâns câteva zile că am omorât din greșală un pui la țară, când eram mică. M-am jucat cu el toată ziuă, iar seara, când a trebuit să intru în casă, l-am ascuns sub o coaja (semisferică) de pepene. Dimineața m-am dus entuziasmată, imediat după ce m-am trezit, la el să-l iau de acolo și să mă joc cu el. L-am gasit mort. Indiferent de câți alți pui mi-au oferit adulții nu mă mai opreau din plâns. Eram conștientă de ”crima” mea egoistă.

   Se spune că atunci când ești mic ști instinctiv ce să manânci. Te naști pur și neprogramat de societate. Copii își bagă obiecte în gură, parcă intenționat, mâncând bacterii care îi ajută să-și creeze anticorpi sau la digestie. Specialiștii spun că în medie un om normal are cam un kilogram și jumatate de microbi pe el și în el. Toată pielea e acoperită cu microorganisme de diferite feluri, aparatul digestiv, și chiar și sângele. Suntem alcătuiți din mici ecosisteme invizibile vederii umane, ființe fără de care n-am exista, de care avem nevoie, care ne pot face bine sau rău. Bacterii care se hrănesc cu pielea noastră, cu celulele moarte sau bolnave, descompun alimentele pe care le mâncăm, ne ajută la digestie și ne transformă alimentele în forme mai ușor absorbabile, astfel organismul fiind scutint de consumarea unei cantități consistente de energie.

Totul există în strânsă conecțiune, armonie, simbioză și simetrie.

Copii manâncă pământ sau ling zugrăveala după perete, știind instinctiv că au nevoie de anumite minerale sau bacterii. Mama îmi povestea că refuzam carnea când eram mică. I-a trebuit mult timp și multe combinații cu alte alimente să mă păcălească s-o mănânc. Când am mai crescut la fel. Preferam mâncarea de cartofi, spre exemplu, fără carne. Pentru mine gătea separat.

  Oamenii nici nu cred că sunt construiți genetic pentru hrana carnivoră, nu au canini lungi, să sfâșie carnea, au dantura foarte asemanatoare cu a calului, animal ierbivor, sau a maimuțelor - fructivore. Dacă stăm să ne gândim logic, să mergem la origini, ce i-ar fi mai ușor omului preistoric, să fugărească un mistreț sau să culeagă un măr din copac și să-l manânce? Faza cu ”nu poți să traiești doar cu ierburi” e o mare minciună. Cum traiesc atâtea animale cu ierburi? Antilopa, care concurează cu jaguarul la alergat? Vaca de unde își ia proteinele? Companiile producatoare de lactate, mezeluri și alte produse animale plătesc oameni ”speciliști” să mintă publicul, să-l dezinformeze. Ce calciu să îți iei dintr-un lapte ultrapasteurizat? Îl fierbe la sute de grade și tu te mai aștepți să mai aibă vreo valoare nutritivă. Fosforul, calciul, fierul, iodul, sulful, cuprul, vitaminele A, B, C, D,  alte substanțe nutritive și enzime se pierd la temperaturi de peste 44 de grade Celsius.  Își fac reclame mincinoase, își umplu buzunarele, iar populația dezvolta tot felul de boli, cancer, celulită, obezitate ș.m.d.p. Mănânca alimente moarte, conservate, procesate, și sunt ”vii” și ”frumoși”. ”Ești ceea ce mănânci”, o replica devenită clișeeu, dar plină de adevar. Corpul uman își recicleaza singur proteinele, dacă bagam prea multe le scoate prin piele, facem mătreață...

  Așadar mi-ar plăcea să îmi pot cultiva eu singură vegetalele. N-aș putea să mă plâng niciodată că mor de foame. Am vazut ceva recent care se numește ” Greening the desert - Permaculture in action” ( http://www.youtube.com/watch?v=4S6kTlz6Mk4  ) și mi s-a părut genial. Ce poate face omul, în mod conștient, dar n-o face. Nu se apucă nici măcar să împădurească la loc locurile defrișate.
 
  Definiția permaculturii ar fi următoarea: un sistem ecologic proiectat să susțină în toate aspectele o comunitate umană, într-un mediu natural. Te invată cum să construiești case naturale, să produci hrană ecologică, să menții ecosistemul în care traiești, să conservi și să utilizezi apa de ploaie, să dezvolți comunitatea. Provine din  termenii “permanent agriculture” sau “permanent culture”. Ar putea fi tradus prin “agricultură / cultură permanentă”. Ideea permaculturii este de a proiecta un habitat uman ecologic,  un sistem natural de producere a hranei. Este un teritoriu utilizat de o comunitate umană care construieste și se dezvoltă, integrandu-se armonios în mediu, imitand formele si modul de relationare din microclimatul în care traiește.

  Plantele care rezistă de la an la an în fața condițiilor vitrege climatice sunt de sute de ori mai bune, mai sănătoase și recomandate consumului alimentar. Sunt o gămadă de buruieni comestibile, cunoscute sub denumirea de ” plante medicinale ”. Omul a uitat asta, s-a mutat într-o clădire cu niște cutiuțe de chibrituri puse unele peste altele, căreia îi zice casă. Și ”casa” oricâte termopane i-ai pune, sau orice tip de parchet, gresie, mobilă, sau mai știu eu ce utilități, tot ca o cutiuță jegoasă de chibrituri va arăta. Și tot sufocată și deprimată mă voi șimți.

   Nu-mi mai place aglomerația, agitația asta inutilă specifică metropolei. Vreau liniște și pace. Să n-am vecini care să mă deranjeze, să-mi invadeze intimitatea. Să nu trebuiască să plătesc nimic și să n-am nevoie de nimic din afară. Să am tot ce-mi trebuie în spațiul meu. Confort, linilște, hrană. Îmi place tehnologia dar cred că aș putea să mă lipsesc de ea. Tehnologia face omul să devină leneș. Nu ne mai întâlnim cu prietenii că vorbim cu ei pe ”mess”, îi vedem pe ”web”, nu mai mergem pe jos până la piață că avem mașină, nu urcăm pe scări că avem lift, gătim semipreparatele la ”micro”, și ne delectăm la teve...

  Nu mi-aș dori să trăiesc nici ca pusnica Anastasia în taigaua siberiană din ” Cedrii sunători ai Rusiei”. Nu... Mi-aș dori să am un teren destul de mare, cu vecini civilizați ce îmi împărtăsesc concepțiile, teren acoperit de multă vegetație, tip pădure, cu felurite specii de plante; o casă drăguță acoperită de vegetație, cu forme rotunde, neconvențională, cu surse de energie liberă, multe camere să pot să-mi cazez prietenii, instalații sanitare și tot ce mai trebuie; un iaz cu pod și o fântână sculptată în marmură cu elemente simbolice; internet, electronice cu tehnologie wireless; animale cu care să împart spațiul și să se integreze în peisaj, de tipul veverițelor, iepurilor, etc; stupi de albine care să polenizeze vegetația și să producă destulă miere încât s-o împartă cu mine.

 Însuflețită de noi gânduri pașnice și inspiratoare m-am apucat să-mi desenez spațiul meu unde aș vrea să locuiesc. Am facut schițe până dimineața a două zi. Am facut pictură când eram mică. Mama a vazut că sunt talentată. Am exersat până am ajuns la perfectiunea de a copia o fotografie. Dar exersarea poate deveni talentul fiecărui om. Orice om interesat de un domeniu dacă îl exersează  devine expert.

  Știu din proprie experiență că dacă te concentrezi pe îndeplinirea unui scop tot universul conspiră pentru tine se așază și se aranjază în așa fel încât să îți ofere oportunitatea de a-l atinge, de a-l experimenta. Legea atracției chiar funcționează. Atragi situații, oameni, experiențe care corespund cu starea ta de vibrație. Spre exemplu dacă te trezești de dimineață cu nervi ai toate șanțele să ți se întâmple numai lucruri urâte în ziua respectivă. Încercam într-o zi să-i explic fratelui meu cum funcționează și cum să folosească asta în mod conștient:

- Mâine, concentrează-te toată ziua, de când te trezești pe o chestie care vrei să ți se întâmple. Ia un exemplu ușor, plauzibil, care să ți se pară posibil. Uite, concentrează-te mâine pe o cola. Mâine cineva din anturajul tau trebuie să îți aducă o cola. Îți imaginezi când o primești, ce senzații ai, ce sentimente (cu cât le trăiești mai intens și mai real cu atât se manifestă mai repede), cum te uiți la ea, o ți în mână, o desfaci, o guști, o savurezi. Totul concentrându-te foarte tare pe o imagine cât mai detaliată și bogată în sentimente, îl instruiesc eu de seara.

  A doua zi se întoarce de la muncă cu un zâmbet încurcat, surprins:

- Băi am stat toată ziua azi și m-am gândit la cola aia. De dimineață îmi preparam alea în bucătărie, mă gândeam că mi-e sete, ce tare ar fi să-mi aducă cineva o cola. Îmi imaginam cum o iau, o deschid, beau din ea. La cateva ore îmi zice unu dintre colegi ”Mamă ce aș bea și io o cola!”. Io fericit, zic asta e, stai că dă ăsta cola. ”Nu te duci să cumperi o sticlă?”, mă întreabă pe mine. I-am zis că nu, tu trebuie să-mi dai cola, zic în gândul meu.

- Așa și?

- Și iar stăteam, mă gândeam, îmi imaginam. Încercam să-l determin p-ala să se ducă să ia o cola. Ăsta nimic. La un moment dat vine alt coleg de-al meu. ”N-ați bea mă o cola?” întreabă el. Io zic, gataaa, ăsta e! După care zice ”Hai, care te duci să iei o cola?”. Io mă fofilam, le-am zis că nu mă duc, deși altă dat eram primul care zicea că se duce, nici nu așteptam să-mi zică de două ori.

- Așa, și? întreb tot mai nerăbdătoare.

- Și vine ăsta al doilea coleg al meu cu o cola la sticlă. O pune pe masă lângă mine. Io încântat, uite și cola mea! Vine primul meu coleg (ăla care a zis prima dată de cola) ia cola și-o dă pe toată pe gât. Mamă, fmm! îl înjuram în gând. Aia era a mea!

- E na? îzbucnisem în râs.

- Da mă. Până la urmă după la două așa, mi-am luat gândul de la cola aia, am avut treabă...

- Și deci n-ai primit cola... concluzionez nerăbdătoare.

- Stai să-ți zic! Pe la sfârșitul programului, când mai aveam vreo oră și ceva până plecam acasă vine băiatu` de la pază. ”Uite, mersi pentru ieri!” și-mi întinde o sticlă de cola, mi-a picat fața. Uitasem de cola, uitasem de tot. Nu mă mai așteptam să mai beau ceva azi. Și ăla și-a adus aminte că am fost băiat cu el, i-am mai dat un sandvici, o atenție din când în când, și a încercat să-și arate recunoștința cu o sticlă la 2 de cola, termină cu un zâmbet pe buze.

- Ei, vezi?! Te-ai convins că funcționează?

- Nu știu ce să zic... io zic totuși că a fost coincidență...

- Nu există coincidențe!


Mediul se aranjează în așa fel încât să-ți mențină starea de spirit pe care o preferi. D-aia vedem oameni deprimați care nu pot ieși din starea aia, pentru că nu fac nimic, nu își canalizează energia în alte direcții doar se concentrează pe rău, și atrag mai mult rău. Creierul produce hormoni pentru fiecare sentiment, pentru fiecare stare și se autoprogramează să producă ce îl obișnuiești, până și celulele se programează să lase receptorii din membrana celulară deschiși doar substanțelor cu care este obișnuit corpul să se hrănească. Când se divide, creează orificii doar pentru substanțele cu care a fost obișnuită celula mamă. Prin urmare dacă îi dai alte substanțe nici nu e capabilă să le absoarbă, că nu are pe unde.
Mă joc cu legea asta a atracției, recunosc că mi se întâmplă ce-mi doresc. Dar sunt un om bun cu intenții rele. Prefer dramele.. Parcă toată lumea preferă dramele. Ne-am programat să ne concentrăm pe suferință. Un moment de fericire îl uităm imediat, pe când o traumă emoțională ne-o aducem aminte imediat.

  Nu am mâncat nimic toată ziua și nici nu mi-a fost foame. Am băut doar apă. Am adormit când a început să răsară soarele.
 


..............................................................................

Plictisește capitolul asta?

Capitolul 6 - Premisă

- Cât de bolnav poți să fi să lipești asta pe perete în bucătărie? îi arunc bucățica de carton decupată de pe pachetul meu de țigări pe care era scris ”Fumatul poate ucide”.    

- Las-o acolo! Nuuu, n-o rupe!

- Fumatul nu ucide, gândurile negre și stresul ucid oamenii! Fumatul e doar un pretext!

- E dreptul meu să lipesc ce vreau, unde vreau!

- Nu e un drept, e un privilegiu! ies din camera lui și trântesc ușa după mine.  Fratele meu exagerează mult câteodată...

   Nefumătorii nu înteleg fumătorii, asta e clar! Vezi oameni care se plâng ”Vai, da` nu sunt eu obligat să-ți suport fumul de țigară!”, atunci evită-mă, nu te obligă nimeni să împărțim același spatiu, sau ”Unele localuri se șterg pe mâini să nu organizeze spații pentru nefumători punând un afiș la intrare cu <<În această incintă se fumează>>, asta e discriminare!”, nu, discriminare ar fi să scrie ”Excluși fumătorii”, asta e o dovadă de toleranță pentru că și tu ca nefumător poți să stai acolo, dacă te deranjază alege altă locație!

  Poate pentru faptul că am avut de muncă azi toată ziua, n-am avut timp nici să beau apă, am mai stat și peste program, sunt puțin irascibilă și impulsivă. B. insistă să ieșim, deși mă simt epuizată fizic. Cică ”să nu stăm în casă sâmbătă seara”. Mă bag să-mi fac un duș. Mă îmbrac și mă machiez. Sunt foarte mândră de ținuta mea, o fustă cu talie înaltă tip corset, loli, în carouri negru-roșu,un top cu terminații din dantelă, un inel negru, lama la gât, balerini cu ținte, și machiajul meu strident, tot o combinație de negru și roșu. Dacă mă machiez, mă machiez strident, să se vadă. Mă mai duceam la machiaj la cosmetică și mă întrebau fetele ”cum vrei să te fac? mai natural?”, nu, nu natural, că dacă vreau natural nu mă mai machiez deloc, mă las ”naturală”, o spoială trebuie să se vadă, să-ți schimbe trăsăturile.


















-  Dă-ți aia jos de la mână! spune printre dinți pe un ton ititat.

-  Nu vreau!

-  Dă-ți aia jos de la mână că zici că ești rockăriță, copil emo d-ăla tâmpit!

-  Chiar sunt rockăriță! recunosc mandră, uitându-mă la problema lui: o brățară din același tip de material ca și rochia cu niște lanțuri atârnate și ace de siguranță.

-  Nu poți să te îmbraci și tu normal?

-  Dupa aproape 5 ani de când mă cunoști ți-am părut un om normal? ridic o sprânceană neașteptând un  răspuns.

-  Îți place să ieși mereu în evidență? să se uite lumea la tine ca la urs?

- Da! Ce vrei să mă îmbrac ca tine? banal? fără personalitate? să nu-mi inspiri nimic când mă uit la tine?

    M-am enervat că mereu îmi atrăgea atenția asupra ținutei mele. Adevărat, m-am asortat special așa cât mai ”emo ” să-l enervez. Dar e dreptul meu să mă îmbrac cum vreau! Nu mai sunt cum eram în liceu când ne-am cunoscut. M-am schimbat. M-am schimbat mult, și poate nu în ”bine”, dar mie îmi e bine așa.
Ascult multă muzică ”gotică”, rock, clasic, mă uit la anime-uri și sunt pasionată de limba și cultura japoneză. Învăț limba singură.
Citesc foarte mult și repede, pot să citesc scris foarte mic, să trec cu privirea peste text și să-mi dau seama despre ce e vorba. Pot să citesc scrisul din orice unghi sau în ogliondă. Mi-am dezvoltat multe abilități psihice.
În timpul viselor pot să aprofundez informația, pot să aflu ce a gândit autorul când a scris o carte. Îmi place să copilăresc, să mă distrez, nu prea țin cont de părerile altora, nu sunt stresată și nu mă afectează m-ai nimic.
Am o intuiție incredibilă atunci când vine vorba despre oameni sau situații. O sursă de venit majoră a mea sunt pariurile sportive, nu urmăresc meciurile propriu-zise și nici nu mă interesează vreun sport în mod special, de obicei pariez pe internet, cu sume modice să nu ies în evidență. Știu întodeauna cine va câștiga, dar mai pierd intenționat să nu ies în evidență.
El.... el nu s-a schimbat mai deloc. E același cum l-am cunoscut în liceu. Aceleași glume, aceleași comentarii, aceleași reacții, aceleași subiecte... Nu mă mai surprinde cu nimic, știu fiecare mișcare pe care are s-o facă, sau reacție. Monoton, banal, cotidian... ”High school boyfriend”... îl plăceam atunci, acum nu-l mai vreau.

- M-am schimbat! Nu mai sunt cum eram când m-ai cunoscut! Nu observi asta? Nu m-ai sunt D. ce-a de acum câțiva ani, oamenii evoluează, în bine sau nu tot un fel de evoluție e. D. aia pe care o plăceai tu nu se mai întoarce! Și D. asta de acum nu mai are nevoie de tine! admit puțin aprinsă.

- Te-ai schimbat în rău! Ție îți place de tine? comentează aiurea și neargumentat, ca de obicei...

- IO mă înțeleg foarte bine cu mine! Cu tine în schimb am o problemă! Nu te iubesc, nu te-am iubit și nici n-o să te iubesc vreodata! Nu te mai suport, nu îmi mai place compania ta. Nu mai vreau relația asta. Cu cât trece timpul mai mult cu atât îmi pare rău că îmi pierd timpul degeaba cu tine! Pentru alta poate ești perfect, pentru mine nu. Te așteaptă și io te rețin. Nu trebuie să schimbi nimic pentru ea, te place exact așa cum ești. În schimb io nu!

- Iar începi, găsești tu repede rezolvări rapide! Le știi tu pe toate! B. mă întrerupe cu un ton mai calm. Se vede că acum încearcă să ducă discuția în altă direcție. Dar nuuu, rămânem pe subiect!

- Știu că nu vreau să mai stăm împreună! Vreau să ne despărțim! scuip cu venin. Mă uit cu dezgust în ochii lui și-l fixez cu privirea, știu că asta îl intimidează.

- Hai termină cu tâmpeniile astea!

- Tâmpenii? Tâmpit ești tu că nu vrei să renunți la o relație când vezi că nu mai merge! Am făcut prea multe noduri, acum ies toate în evidență! Tu nu observi că evit până să te și sărut? Îmi e silă de tine, nu vreau să mă atingi, nu vreau să te mai văd, nu vreau să mai aud de tine! Esti un imbecil banal, m-am plictisit până peste cap de tine! O să înțelegi asta când o să mă vezi cu altul de mână! se uita la mine acum cu ochii umezi, a oftat... se abținea să nu plângă.

- Mă doare când îmi vorbești așa. spune cu o voce stinsă.

- Hai scutește-mă! țip aruncând niște bani pe masă.

Am dat să mă ridic în picioare și să plec. S-a speriat și m-a prins de mână forțându-mă să mă așez din nou.

- Lasă-mă să plec! spun pe un ton apăsat.

- Te rog eu nu pleca! deja a izbucnit în plâns, lumea din jur ne aruncă priviri curioase.

- Iartă-mă că te-am supărat. Nu mă așteptam să te enervezi așa de tare, spune B. printre lacrimi.

Deși avea o fizionomie destul de serioasă și masculină, acum, când îl vedeam așa îmi lasa impresia unui copil speriat, trist, neajutorat. Mă uram că îl făceam să se simtă așa, mă uram când îl făceam să plângă. Ăsta era răspunsul lui la ura mea. Îmi transforma toate sentimentele. Mă înmoaie când reacționeză așa.

- Nu înțelegi că vreau să plec? Nu înțelegi că nu te mai vreau în peisaj? încerc eu să mă țin pe poziții, dar mi-a ieșit fără ură de data asta.

- Te-ai plictisit, știu, am fost ocupat și stresat cu munca și nu ți-am mai acordat destulă atenție, încearcă B. să găsească pretexte.

Placa asta veche cu ”știu unde am greșit o să mă schimb” mă enervează la culme! Arunc iar cu noroi:

- Problema e că îmi dai prea multă atenție! Nu ești ocupat cu munca, că lucrezi doar vreo 3 ore pe zi, și asta nu e deloc stresant! Lasa-mă cu minciunile astea!

- Mergem la mare weekendul viitor! Mai ieșim din Bucureștiul ăsta jegos, mai schimbăm peisajul! zice asta cu însuflețire, de parcă i-a venit inspirația să rezolve o problemă alambicată.

Măcar s-a oprit din plâns. Fața i s-a înseninat.

- Vorbesc și cu ăștia! Stăm  2-3 zile. Că tu n-ai liber mult. Sau poți să vorbești la muncă să îți dea câteva zile libere? nici n-a  așteptat reacția mea la propunere că deja  face planuri în perspectivă.

- Nu, nu pot să-mi iau liber că sunt o lună, în primul an de mucă într-un loc nou nu ai voie să-ți iei concediu din câte știu eu, răspund pe un ton mai calm.

  Trebuie să reconosc îmi place ideea de a merge la mare. N-am mai fost de anul trecut, știu că asta poate să mai calmeze puțin ” relația ” , dar în niciun caz n-o să ne rezolve problemele.

- Asta n-o să schimbe mare lucru, tu știi că avem probleme serioase, nu mai suntem un cuplu de mult.

- Știu, știu... mergem ca prieteni dacă vrei, luăm o pauză, ne vedem doar dacă vrei tu să ne vedem, vorbim la telefon ca prieteni... am trăit s-o aud și p-asta! Sigur nu visez?

- Serios? întreb cu fața mai luminată. Oare a înțeles cu adevărat intențiile mele? încerc să îl îndepărtez de mine de vreo 2 ani, a înțeles azi în câteva minute?

- Da, înțeleg că te sufoc, și dacă tu vrei să luăm o pauză... luăm o pauză. mdaa... sigur face asta să nu mai continui discuția, se face că zice ca mine și face ca el. Hai calmeaz-te, bea o bere, n-am venit aici să ne certăm sau să te supăr, adaugă cu un ton împăciuitor.

   Restul serii s-a desfășurat în liniște, tăceam. Nu încercam să mă leg de niciun subiect de conversație. B. a încercat să deschidă o discuție despre detaliile din viitoarea noastră călătorie, dar am închis-o repede. Nu erau prea multe detalii de pus la punct, pentru 2 zile. Nu ne trebuie prea multe haine, cu mâncarea ne descurcăm, bani cât crede fiecare c-o să cheltuie, vom găsi cazare în stațiune, o stațiunea în care mergem în fiecare an  de când ne-am cunoscut. Vom merge cu mașina lui și știam că vom mai fi însoțiți de cei doi prieteni ai lui, că doar în 4 suntem trupa veselă. După aproximativ o oră de stat cu gândurile împrăștiate, 4 beri și o liniște înmormântală ne-am hotărât să mergem acasă.

  Mi-am luat alte 4 beri pe care le-am băut în bucătărie reflectând la nemurirea sufletului. Vine fratimiu de la muncă din schimbul doi. Mă vede stând pe jos cu berea și țigara în mână.

- Ce faci? iritantă întrebare... chiar nu mă vezi ce fac?

- Mă distrez singură, răspund ludic.

- Tu cam bei în fiecare zi? suna cam retoric..

- Îmi ții socoteala?

- Nu mă interesează pe mine ce faci, o aruncă plictisit.

- Păi asta ar fi culmea, parcă îți beau ție banii...auzi! izbucnesc într-un râs badjocoritor, mai mult pentru mine.

- Începi să semeni cu măta-mare! o aruncă știind că mă deranjază comparația. Mama tatălui meu e practic vinovată în mod indirect de moartea lui, are diabet și e o bețivă renumită la noi în familie pentru multe întâmplări memorabile... o familie cu deprinderi bahice...

- Hai sictir! răspund iritată.

   S-a dus în camera lui, iar eu mi-am continuat activitatea. M-a deranjat ce mi-a spus. Și n-a spus multe, simplu și la obiect, am înteles esențialul. Mă cunoștea prea bine. De fapt este singurul om care mă cunoaște cu adevărat, singura persoană de care am fost cea mai apropiată în cei 20 de ani de existență (ai lui și ai mei). Îi povestesc aproape tot ce fac deși știu că mă judecă. Mă judecă mai urât decât mă judec eu singură. Spune totul pe față fără ocolișuri. E un tip coleric, paranoic, razbunător, neîncrezător, nu prea îi place să socializeze, nu prea acordă o a doua șanță, dacă i-ai făcut ceva așteaptă răbdător să te prindă să te taxeze. Și io uit repede, mie îmi trece repede supărarea pe un om. Lui nu. Nu prea are prieteni și nici nu cred că își dorește, are boala contrazicerii și dacă cineva încearcă să se contrazică cu el il etichetează imediat drept necunoscător, convins fiind că el are întodeauna dreptate. Odată Cristina s-a ridicat și a plecat pur și simplu de la mine din casă enervată de faptul că se contrazicea cu ea pe un subiect banal și nu voia s-o lase baltă. Dar totuși este fratele meu, il iubesc și il accept așa cum este. Îmi place să cred că am contribuit la educația și la creșterea lui. S-a maturizat mult mai devreme decât băieții de vârsta lui. Amandoi ne-am maturizat. Gândește responsabil, are un umor fin ironic și replici pe măsură. Locuim amândoi de când aveam eu vreo 17 ani. Ne-am certat cât ne-am certat după ce a plecat mama, până ce am învățat să conviețuim. Firi extrem de diferite, dar în același timp asemănătoare, am învățat să ne împărțim sarcinile, să ne tolerăm, și în ultimul timp să ne ignorăm.

Acum vreun an am avut o discuție interesantă cu el ( discuțiile noastre lungi sunt o raritate), încercam să-i explic că orice face ar trebui s-o facă pentru că așa simte, nu să se aștepte la ceva anume, că atunci va fi dezamăgit dacă rezultatul așteptat nu se manifestă.

- Adică dacă dau bani împrumut, să nu mă mai aștept să îi primesc înapoi? mă întreabă el drept exemplu.

- Da. Îi oferi tu că vrei să-i dai, că ai impresia că faci un bine. că așa simți că ajuți. Adică să oferi fară să pretinzi nimic.

- Mdaa... Nu cred că face cineva așa ceva. D-aia se numesc bani cu împrumut, că mă aștept să mi dea înapoi, dacă aș ști că nu mi mai dă nu-i mai împrumut de la bun început... a continuat el să mă contrazică...

Până la urmă după ce mi-am terminat argumentarea am lăsat-o cum a vrut el. În urmă cu puțin timp (acum câteva zile) își dă cu părerea despre relația mea cu B.:

- Tu ești prea dură și prea acră cu el. Nu înțeleg cum te mai suportă. Să nu-i răspunzi la telefon, să îl faci în toate felurile mereu. Nu cred că procedezi bine așa. Io te înțeleg că ești nemulțumită, că ai vrea să se schimbe, că te-ai plictisit... Dar tu greșești aici. Ar trebui să oferi dacă vrei să primești. Tu nu oferi decât motive de ceartă mereu și asta primești. De fapt bine ar fi să oferi fără să aștepți nimic în schimb, să fi mai bună, mai calmă, mai iubitoare. Să fi altfel, să nu mai fi așa rece cu el, și să nu aștepți nimic de la el, pentru că dacă ai așteptări o să te dezamăgească...

Oppaaa! se pare că a prins ceva acolo din discuția noastră purtată în urmă cu un an.

- Mai ții minte că am mai dezbătut subiectul ăsta mai demult? Cu oferitul și așteptările? Mă bucur că ai înțeles ce voiam să-ți spun, chiar dacă mai târziu și în alt context!

Mi-a răspuns cu un râs înfundat.

Concliuzionez că mi-am prăjit creierii de la atât alcool. Dimineața mă simt amețită, câteodată mă doare capul, iar dacă beau apă (ceea ce de obicei și fac, pentru cu mahmureala e din cauza deshidratării) mă matolesc la loc, iar pe seară când îmi trece senzația de amețeală mă apuc iar să beau. Am exagerat zilele astea cu alcoolul. Poate ar trebui să țin un post negru (adică să beau numai apă, fără implicații religioase) minim 3 zile, să îmi las corpul să se detoxifice și regenereze.

Și da, alcoolul îngrașă, conține muuulte calorii. Calorii pe care nu mai ai chef să le arzi când ai creierul înecat. Am luat vreo 6 kilograme (deși de mâncat n-am prea mâncat mai nimic că nu mi-a trebuit), pe care ar fi cazul să le dau jos. Să ne mobilizăm ca de mâine să începem un program de viață sănatoasă.  Vorba lui B., degeaba mănânc vegetale și ”bio” dacă bag țigări și alcool la greu. Așa m-am aruncat în pat cu gânduri bune pentru ziua de mâine. O, stai! e deja mâine că e două dimineața!

.........................................................

P.S. va reuși D. să renunțe la vicii? Se vor despărții B. și D.?

Capitolul 5 - Ce s-a întâmplat?

   Nu ar trebui să mă joc cu ”Maria”. E un tip cu mult bun simț, nu merită să-l las să-și fac speranțe. E drăguț și atent, întodeauna încearcă să fie elegant, atent și să mă impresioneze. Mă duce în localuri scumpe, îmi comandă băuturi și mâncăruri sofisticate. Mi-a adus o cutie de bomboane de ciocolată în loc de flori, pentru că știe că nu îmi place să primesc flori. L-am dezamăgit puțin când l-am anunțat că între timp am devenit vegetariană și n-o să-i mănânc bomboanele, dar apreciez gestul. Mereu când are ocazia îmi face câte un cadou, cărți sau dulciuri. Spre deosebire de B. care uită de ziua mea de naștere... sau de aniversarea noastră... ce să mai zic de cadouri. Sunt greu impresionabilă... Ar trebui să-mi hrănesc ego-ul în alte modalități, nu seducând bărbați sensibili...

   Mă aflu pe străduțe în căutarea unui service. Al dracu` blender, nu-l am de nici o lună și deja s-a stricat. Lângă o cladire în constructii sunt atașate schele. Muncitorii stau cu ”chef” de muncă, atârnați de schele cu berea în mână.

- Ce faci păpușe?

- Mamă ce balcoane ai, să moară mama!

Muriți-ar măta, îmi zic în gând încercând să nu le dau atenție și să merg mai departe. Am găsit service-ul.

Arată ca un depozit de gunoaie electrocasnice. Mă uit prin zonă încercând să găsesc o intrare, o recepție ceva. După ce m-am învârtit 5 minute prin curtea service-ului intru pe o ușă sperând că am nimerit unde trebuie. După o recepție înaltă văd o tipă care vorbea la telefon. Aștept 5 minute. Termină de vorbit la telefon.

- 2 secunte, îmi zice.

Mai stau încă 10 minute. Ce o face acolo după ghișeu de nu poate să mă bage și pe mine în seamă? Îmi pierd răbdarea și-mi dreg vocea.

- Mă scuzați... niciun răspuns din partea duduiei, continui... Am venit cu...

- Așteptați un pic vă rog! se răstește ea la mine.

Aștept... aștept... când eram pe punctul de a pleca o aud pe duduie:

- Da!... da ce?...

- Am venit cu un blender, pe garanție scria service-ul dumneavoastră. Și îi scot hârtiile și i le pun în față împreună cu obiectul.

- Ce are?

- Nu mai merge! răspund  amuzată, ce sunt io electronist? De unde să știu ce are?

- Bine lăsați-l aici să se uite un coleg de-al meu să vadă ce are. Vă sunăm noi săptămâna viitoare! îmi zice sictirită și-mi aruncă niște foi să le completez.

- Așa mult durează să se uite cineva la el?

- Astea sunt procedurile.

  Am completat repede hârtiile și am plecat. Liniștește-te D., toată lumea mai are câte o zi proastă! Nu te enerva, tipa probabil că e platită prost și e scârbită de muncă! îmi repetam în gând să mă calmez...

  Mă apropiam de clădirea în construcții, gândindu-mă dacă am pe unde s-o ocolesc. Am observat că muncitorii nu mai erau în zonă. Cred că s-au dus să ”muncească” în altă parte... Treceam pe lângă schele când am auzit un scârțâit puternic, și ceva greu, metalic rostogolindu-se. M-am uitat speriată în jur să văd ce se întâmplă, am constatat îngrozită că eram chiar sub obiectul metalic care se prăvălea și mă amenință că-mi pică-n cap. Am procesat, și din instinct mi-am acoperit capul cu mâinile așteptând să mă lovească, ne având timp să reacționez altfel, sau spațiu să mă deplasez printre schele. Am simțit o forță bruscă care m-a tras la vre-o 2-3 metrii dinstanță de dezastru în mai puțin de o secundă. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat! O schelă era deja prăvălită, desfăcându-se barele metalice din care era alcătuită. Dacă rămâneam sub ele mă faceau plăcințică. Ce s-a întâmplat? Mă uitam în jur și nu vedeam pe nimeni pe străduța lăuntrică și îngustă. Încercam să mă dezmeticesc și să mă adun. EU am facut asta? CUM?

   Mergeam spre casă îngândurată încercând să-mi explic ce s-a întâmplat. Deci a fost cineva sau ceva care m-a tras? Dar nu era nimeni! Eu nu am simțit lovindu-mă de schele, așa cum ar fi fost logic să se întâmple dacă eu aș fi fost aia care s-a strecurat, sau mai bine spus izbit de ele. O entitate? Sau o proiecție a conștiinței mele? sau poate entitatea a fost o ființă a conștiinței mele proiectate? Mă încurcam în cuvinte și în deducții filozofice... cert e că ceva ciudat se întâmplase, și mie nu mi-a fost atins niciun fir de păr.

  Am ajuns acasă. Fratele meu își prăjea o mortăciune. E bucătar, dar e atât de leneș la gătit... Bine e leneș în general... Îți face numai pui prăjit, ouă prăjite, cartofi prăjiți...

- Ce faci mă? mă salută în timp ce mă descălțam.

- Bine...

- Nu muncești azi?

- Nu, mâine... Tu nu muncești azi?

- Nu, mâine...

 Ca întodeauna aveam conversații complexe.  M-am dus în camera mea, trântind ușa după mine, nervoasă că mirosea în toată casa a prăjală.

Sună B..

- Nu dai și tu niciun semn de viață! Dacă nu te sun eu tu nu mă suni niciodată! mă ceartă.

- De ce să te sun? N-am nimic special să-și spun...

- Să vezi și tu ce mai fac! Dacă mai trăiesc, dacă mai respir! Chiar așa indiferentă ești? Chiar nu-ți pasă deloc de mine?

- Nu... dacă tot întrebi...

- Hai nu fi rea! Nu îți e dor și ție de mine?

- De ce să-mi fie dor de tine? Te-am vazut acum două zile... Dor îmi e de mama pe care n-am mai vazut-o de un an!

- Eee... Mie mi-e dor de tine. Vreau să ne vedem!

.....................................................................................

- Ce e mâțo? La ce te gândești?

Urăsc întebarea asta... tocmai d-aia n-o zic cu voce tare... e intim... e pentru mine... Oftez și încerc să găsesc un subiect de conversație:

- Pisica mea a intrat iar în călduri! Se freacă de obiecte prin casă, se tăvălește pe jos și-l miaună și-l urmărește pe fratimiu. Miaună toată ziua și toată noaptea, de-abia am putut să dorm! Nu mai mănâncă... trebuie să-i găsesc un gagiu! am gasit un subiect... știam că îi plac pisicile și-l interesează sigur subiectul.

- Pisică prostănacă! Păi caută pe net, te duc io dacă găsești ceva!

Am mai dezbătut puțin subiectul după care iar tăcere...

- Îți mai aduc o bere? zice chelnerul luându-mi sticla goală de pe masă.

- Da, mai adu-mi una.

- Nu mai bea atâta! adaugă B. după ce pleacă chelnerul.

- Stai liniștit că plătesc EU nota! rânjesc în timp ce îmi scot o țigară și-o aprind.

- Nu asta e problema!

- Da` care e problema? întreb suflându-i tot fumul tras din țigară în față.

- Problema e că bei prea mult!

- Și asta e problema ta? În cel mai rău caz ar fi problema mea!

- Nu te uiți la tine? E urât pentru o fată să bea! Bei până cazi sub masă!

- N-am băut niciodată până am cazut sub masă, răspund amuzată.

- Da` nici mult nu mai ai!

- Dacă te deranjez poți să pleci! adaug plicisită. Nu ești obligat să mă suporți!

- O să te omoare băutura asta odată! se răstește B. la mine.

- Și?

- O să te duci dracului!

- Și?!!

- Și ești o proastă! mi-o aruncă enervat.

- Și tu ești un idiot! Putem să ne despărțim, nu e nevoie să facem circ de fiecare dată pe același subiect! Poate te caută alta și io te rețin.

- Hai că n-am chef de ceartă! o taie scurt văzând încotro se îndreaptă discuția. Cam târziu pentru asta... Rămân la tine! și asta n-a fost o întrebare...

- Nu rămâi la mine! mi-am adus eu aminte de zilele trecute...

- De ce?

- Că mâine mă duc la muncă!

- Io nu! Și tu oricum pierzi nopțile!

- Nu rămâi la mine... nu te mai invita singur!

- Te duc io mâine la muncă!

- Mai repede ajung cu tranvaiul! Până coborâm la mașină, până ocolești, mai rău mă încurci!

     Am ajuns la mine acasă. Dacă are impresia că se va întâmpla ceva se înșală. M-am dus frumos în bucătările desfăcându-mi o doză de bere din frigider. El stătea în camera mea la pc. Două ore mai târziu când mi-am terminat pachetul de țigări și m-am hotărât că ar fi cazul să mă culc l-am găsit adormit...cu pisica în brațe...

   Am ațipit aproape imediat, fiind amețită bine. Am visat că zburam prin cartier. Nu era noapte, era lumină și totul părea extrem de real. Vedeam culorile foarte clar, puteam să îmi focalizez imaginea bine pe obiecte la distanță, parcă aveam zoom optic. Simțeam culorile, texturile și mirosurile. Eram conștientă și puteam să-mi ghidez direcția.

   Mi-am adus aminte de o carte pe care o citisem în urmă cu câteva luni, despre dedublare astrală. Spunea că dedublarea astrală este o experință extracorporală obținută în starea de veghe, prin visare lucidă sau prin meditație profundă. De cele mai multe ori dedublare are loc în mod inconştient, în a patra dimensiune sau lumea astrală, sufletul călătoreşte în fiecare noapte, în timpul somnului, în timp ce corpul fizic rămâne în pat. Fenomenele şi experienţele pe care le trăim în această dimensiune, oamenii le numesc în general: vise. Practicând diverse forme de meditație pentru a ne dedubla în mod conştient, aceste "vise" pot deveni realitate şi în acest fel putem călători în diverse locuri ale planetei, putem invoca fiinţe superioare care ne pot desluși mistere ale vieţii şi ale morţii etc.

  Am încercat prima dată o formă de meditație găsită în carte. Acolo spunea că fiecare om trebuie să își găsească propriul lui stil de a se dedubla. Trebuie să te relaxezi și să vrei în mod conștient să călătorești în lumea astrală. Să respiri adânc, să te concentrezi asupra respirației, să îți faci mintea să tacă, și să găsești o metodă pe care s-o aplici să te decorporalizezi: fie să îți imaginezi că intri pe o ușă, printre nori sau printr-un tunel etc. Eu m-am concentrat pe o spirală care se tot învârtea în mintea mea, m-am relaxat foarte tare, eram la limita dintre veghe și somn. M-am speriat la un moment dat deoarece aveam o senzație ciudată că sunt absorbită într-un tunel, un vortex energetic, aveam împresia de cădere în gol. De atunci n-am mai încercat în mod conștient. Și mi se întâmplă acum, cred că am fost relaxată de la prea mult alcool. Sufletul meu nu-mi mai suportă corpul amorțit și vrea să evadeze...



....................................................................


P.S. O tehnică bună de dedublare astrală poate fi găsită și aici: http://alchimiasipoezia.blogspot.com/2009/02/puteri-paranormale-dedublarea.html

Capitolul 4 - Reflectare

   Nu trebuie să faci nimic din ceea ce nu-ți dorești! îmi striga conștiința. Am stat de vorbă cu șefa și tot ce îmi amintesc e că mi-am dat demisia, nu îmi amintesc motive sau discuția avută cu ea. Iar vise ”prevestitoare”, ce-o să se mai întâmple de data asta?...

- Cum facem unghiile? mă trezește o voce din reflecțiile mele.

- French cu negru, răspund .

- Iar negru? De ce le faci numai așa?

- Să nu se vadă jegul sub unghii, i-o trântesc sarcastic.

- Văd că negrul e culoarea ta preferată! Și vara pe căldura asta te îmbraci în negru! Parcă porți doliu!

Nici nu știi câtă dreptate ai în prostia ta ignorantă...

- Mda... majoritatea hainelor mele din garderobă sunt negre... e mai ușor de asortat negrul, mă face să par mai slabă, concluzionez cu voce moale, plictisită.

  O să mă îmbrac în roz, special pentru tine, draga mea, spun în gând și strâmb din colțul gurii. Mi-a terminat manichiura, îi mulțumesc și mă îndrept spre terasa salonului, la o țigară. Greu trece timpul când ești la muncă...

  După alte câteva ore de stat degeaba îmi sună telefonul... ”Maria”... N-a mai sunat de mult ”Maria”! Răspund cu zâmbetul pe buze. El îmi spune că îi e dor de mine, că nu ne-am mai vazut de mult și că își dorește să ne vedem. Îi răspund că-s cam ocupată în ultimul timp, că lucrez până la 8. ” Și nu vrei să ne vedem diseară când ieși? întreabă <<Maria>> entuziasmat”. Am răspuns pozitiv, stabilind un loc de întâlnire. Cum o scot acum cu B.? La cât e de gelos sigur nu merge fraza cu Hei, mă întâlnesc cu un fost coleg din liceu la o cafea! Da da, mă place și își face speranțe că poate vor merge lucrurile între noi. Dar nu te îngrijora că dacă-l voiam mă combinam cu el din liceu... Îmi place să am admiratori. Cred că tuturor fetelor le place. Ai un sentiment de mulțumire de sine, că ești frumoasă și interesantă, că îi mai pasă cuiva de tine, mai ales când ești captivă într-o relație plicticoasă de mulți ani ca mine, și căreia nu poți să-i pui capăt că ești amenințată cu sinucideri și drame...

  Îl sun pe B., sub pretextul că sunt obosită și mahmură îl înștiințez că nu ne vom vedea nici azi. Nu reacționează prea bine, insistă să vină să mă ia să ma aducă acasă, măcar, dar îl conving că ajung mai repede și mai sigur decât dacă ar veni el din cealaltă parte a orașului.

  Restul zilei mi-am petrecut-o în compania Mirelei, cea mai draguță colegă a mea, cea mai dezghețată și receptibilă. Se vede de la o poștă că nici ea nu face parte din peisajul salonului. Are o facultate, citește mult și se exprimă elevat. E blândă și tolerantă. Are o eleganță deosebită în ciuda faptului că merge puțin șchiopătând. N-am întrebat-o niciodată ce a pățit pentru că mi-a fost rușine. Nici celelalte colege nu știu ce problemă are. Presupun că a suferit un accident ceva. Mirela are părul brunet, natural, ochii verzi, și trăsături de elfă, cu urechile puțin ascuțite. Pot să deschid subiecte complexe cu ea, să povestesc despre ce am făcut(băut) ieri și până la efectul de piramidă. Colectivul ne privește suspicios, mie îmi aruncă priviri de genul ”vai, mai socializezi și tu așa din când în când?”. Când am cu cine și de ce, doar.

M-a amuzat termibil o întâmplare azi la salon. Soțul șefei a urcat azi să își piardă și el timpul cu noi. Sunt convinsă că nu rochia mea scurtă neagră și sandalele cu toc l-au determinat să vină. Nu, probabil că a venit să-i țină de urât lu` nevastăsa, mie doar mi s-a părut că mă urmărește cu privirea în oglindă. Îl trimite Vera să-i cumpere un energizant. El se întoarce cu energizantul, i-l dă și adaugă cu candoare:
- Da` îl bei așa pe stomacul gol? O să ți se facă rău! Nu vrei să mănânci ceva înainte? Hai să mă duc să îți aduc ceva de mâncare. Îți fac un senviș ceva?
Ea îl refuză categoric.
- Vai, Vera, ce bărbat ai! Să-i dea dumnezeu sănătate! Mai rar așa bărbați grijulii! adaugă clienta de pe scaunul Verei.
El se uită la mine cu o privire încrezută prin oglindă, i se citea pe față o întrebare de genul ”Ei, nu e așa că ai vrea și tu un bărbat așa ca mine?”. Nu fraiere, nu vreau. Am deja unul și nu-i apreciez dulceguriile astea ipocrite! Și nu ești genul meu! Mie îmi plac băieții răi, nu cățelușii ascultători.
.........................................................................................

  Îi povesteam ceva, observ că nu era atent la ce îi povesteam, se uita în decolteul meu, mai avea puțin și i se prelingea o bală în colțul gurii.

- Te plictisesc? întreb cu un zâmbet ironic.

- NU! Deloc, răspunde scuturând din cap și înghițind în sec.

- Scuză-mă, dar de când ne-am întâlnit îmi fuge privirea numai în decolteul tău! adaugă cu un surâs jenat.

- Am observat..

-Încerc să mă concentrez să n-o mai fac! Scuze! Ce ziceai?

Știam că mă analizează, așa că îmi studiam orice mișcare și orice reacție a lui. Îi aruncam priviri inocente, jucăușe, gesticulam efeminat exagerat, mă jucam cu șuvițele de păr, zâmbeam și râdeam la toate glumele lui, neamuzante. Un teatru perfect. Era drăguț, avea trăsături blânde, dar nu era genul meu. Blond cu ochii albaștrii. Nu-mi plac blonzii, am o obsesie pentru bruneți. Nici măcar nu îmi aminteam cum îl cheamă... Îl aveam de atâta timp trecut în agenda telefonului cu ”Maria” și nu mă obosisem niciodată sa-l strig pe nume încât uitasem cum se numește... Trist, îmi spun în gând și mă cuprinde un râs prostesc.

- Mă bucur că ne simțim bine împreună, zice el interpretându-mi reacția greșit. Mai ești cu tipul ăla?

-Teoretic sau practic? răspund în spirit de glumă.

- Ambele.

- Teoretic cică suntem împreună... dar practic... abia dacă ne suportăm prezența...

- Vrei să vorbesc eu cu el pentru tine? ei hai că asta e bună, să-mi rezolvi tu mie problemele...

- N-ai reuși nimic! Și în plus e gelos și agresiv, nu vreau scandal.

- Dacă mă lași să mă implic îți garantez că aș reuși să-l determin să te lase în pace!

Am ocolit repede subiectul. De ce au oamenii impresia că am nevoie de ajutor în rezolvarea problemelor?

  Atenția mi-a fost îndreptată către băiatul brunet care ne servea la masă. M-a privit toată seara, îl observam cu coada ochiului cum trăgea cu urechea la discuțiile de la masa mea. Cred că mi-a schimbat scrumiera după fiecare țigară fumată. Căuta de lucru prin zonă. Îmi zâmbea frumos și întreba mereu dacă mai doresc ceva. Ah, măi băiatule! Termină cu zâmbetul ăla că îmi scurtcircuitezi sinapsele! Dracu să te ia cât m-am ținut io după tine!

  Tipul brunet era un fost de-al meu. Era tipul pe care l-am ”părăsit” pentru B. L-am cunoscut printr-o prietenă ce locuia cu mine în același cartier. L-am plăcut de prima dată când l-am vazut, în urmă cu câțiva ani. Mersesem în vizită la prietena mea însoțită de o altă prietenă. Coborâsem din bloc.

- Hei fata! strigă el dintr-o gașcă de fete și de băieți sprijinită pe un gard. Se întoarce pietena mea care mă însoțea, Nu tu, aia mai frumoasă! flatată mă întorc să văd cine vorbea. Nu-mi lași și mie numarul tău de telefon? am vazut un tip, brunet cu o freză țepi, pantaloni și tricou largi, o șapcă și o bandană pe mână. Drăguț, mi-am zis în gând, un rap boy.

  Am vizitat-o mai des pe prietena mea, m-am integrat în grupul lor de prieteni, în speranța că-l voi revedea. Și l-am revăzut. Mă aprindeam tot mai tare după el. Nu mă sporta mai nimeni din grupul lor de prieteni, nu fumam, mă exprimam elevat, vorbeam puțin, și nu mă băgam în glumele lor, îmi spuneau ”pocăita”. În afară de prietena mea și un anume Marius, care făcuse o obsesie pentru mine, nimeni nu mă agrea. Cred că păream timidă și inocentă. Brunetul nu prea îmi acorda atenție, se zvonea că prietenul lui cel mai bun, un blond cu ochii spălăciți și trăsături de țăran, mă plăcea. Țăranul de fiecare dată când mă vedea încerca să flirteze cu mine.

- Garsonieră-n pământ îți fac la mișto! cânta rap boy într-o zi.

- Minte-mă în gura mătii că te mint și io! completez eu.

Se uită surprins la mine:

- Asculți Paraziții?

- De la vreo 12 ani, răspund încurcată.

  Am reușit să stau câteva momente de vorbă cu el în particular. Mi-a furat un sărut. Eram topită după el, dar faceam pe indiferenta.

  Într-o zi am aflat că prietena mea se combinase cu el. Am lasat-o baltă, și nu m-am confesat că îmi plăcea prietenul ei. Până într-o zi, când, după câteva luni aflasem că se despărțise de el. I-am spus că îl plăceam și mi-a dat numărul lui de telefon. Am vorbit cu el, îmi promitea că își face timp să ne vedem, bla bla bla, nu ne-am întâlnit niciodată. De fapt ne-am întâlnit întâmplător, prin oraș. Mi-a cerut numărul de telefon scuzându-se că și-a pierdut telefonul și că d-aia n-a mai dat niciun semn de viață. Era cu pietenul lui, țăranul care deși știa că îl plac pe brunet, continua să se dea la mine. Nu m-a sunat nici de data asta. După alte câteva luni m-a invitat prietena mea la aniversarea ei. Să fie sigură că am să vin mi-a promis că va fi și el prezent. N-am stat pe gânduri. Când am ajuns la petrecere am fost profund dezamăgită. Venise însoțit de o fostă colegă din generală pe care n-o suportam. Prietenul lui cu ochii spălăciți era și el prezent, dar de data asta m-a slăbit, fiind preocupat de Cristina.

- Și ce dacă a venit cu aia fato? Nu vezi cum se uită după tine? încerca Cristina să mă îmbărbăteze. Asta e ultima panaramă, și toată lumea știe asta!

  Am făcut tot posibilul să-i atrag atenția în seara aia. Am dansat cu el lasciv toată seara. La un moment dat se apleacă spre urechea mea:

- Mă înebunești! N-am crezut că poti să fi așa senzuală!

- Și prietena ta ce părere are despre asta? întreb ironic.

- Prietena mea? Asta nu e prietena mea, am împrumutat-o și eu pentru o seară! îmi răspunde cu un zâmbet și-mi face cu ochiul.

  Când a sosit momentul să plec, s-a facut că vrea să coboare și el să-și ia nu-știu-ce. M-am oprit cu el în scara blocului, trezindu-mă într-un sărut aprins.

- O să te sun să vorbim! Promit că o să te sun! îmi spune în timp ce mă strângea în brațe.

...Și n-a sunat.

Mi-am luat gândul de la el. După alte câteva luni eram în balcon la prietena mea. L-am vazut în bustul gol într-un balcon de alături, meșterea ceva.

- Tot îți mai place de el? mă întreabă ea.

- Credeam că mi-a trecut...

- Și-a schimbat iar numărul. Îl vrei?

- Ce să fac cu el?

- Sună-l și vorbește cu el! Din câte știu eu te place. S-a retras că a crezut că îți place de prietenul lui. Tăranul cu ochii spălăciți? Nu-l suport!

- Cum să creadă așa ceva?

- Așa am auzit...

  L-am sunat, am facut schimb de adrese de messenger. M-a sunat într-o zi când eram la scoală. Îmi cerea să ne vedem. Îmi trimitea mesaje des. Într-o seară m-a sunat iar, după ce am ajuns acasă dintr-un pub. Chiulisem cu clasa mea de la ore, și stătusem toată ziua și băusem, și nu mâncasem decât niște cipsuri. Am ajuns acasă și am vomitat, nu țineam la băutură, mai și fumasem ”narghilea”. Insista să ne vedem. Era târziu.

- Mami, mă duc până la Cristina să iau o carte! Am nevoie de ea pentru mâine la școală... am mințit eu să pot pleca. Mama nu bănuia cum mi-am petrecut eu ziua, i-am aruncat doar în treacăt că am chiulit de la niște ore și n-a zis nimic.

  M-am întâlnit cu el într-un parc învecinat. Părea de-a dreptul îndrăgostit de mine. Mă săruta neîncetat. Mi-a zis că adevăratul motiv pentru care nu m-a mai căutat era prietenul lui. Mă plăcea și credea că și mie îmi place de el. Dar s-a convins pe parcurs că nu eram atrasă de prietenul lui. L-am găsit schimbat, nu mai era ”rap boy”, era îmbrăcat normal și banal. Am ramas cu un gust amar. Parcă nu-mi mai plăcea de el...

   A continuat să-mi dea mesaje și să mă sune. Se adresa cu ”îngeraș”, ”iubita”... bleah... Insista să ne vedem. Refuzam încontinuu sub pretextul că eram ocupată cu școala și nu mă lasa mama. Începusem să ies deja cu B. Într-o seară eram cu B. în Herăstrău pe o bancă, toamna. Povestea ceva despre un prieten de-al lui care se facuse muci într-o seară la o terasă prin Herăstrău și el a trebuit să îl care pâna acasă.... Se descălțase amicul lui beat, și îl târa în șosete pe astfalt, a căzut în mărăcini, se oprise cu sticla de bere în mână și prinsese o broască... înfipsese borasca cu gura în sticlă și îi dădea să bea bere, după care mai lua și el o gură... Dacă până atunci râdeam de mă prăpădeam, în momentul în care l-am vazut pe brunetul meu, fost ”rap boy” cu niște tovarăși, dintre care unul era chiar spălăcitul, mi s-a pus un nod în gât! Nu mai auzeam ce-mi povestește B., și râdeam forțat. Gașca m-a observat imediat, și m-a dejucat.

- Ce ziceai mă? E ocupată cu școala?

- Daaa! Ia uite ce ocupată e! comentau.

I-am ignorat prefăcându-mă că nu aud, că nu i-am observat, și continuam să vorbesc cu B., și să-i distrag atenția. Parea că a funcționat. Au trecut de noi, iar B. nu a observat nimic. Mai târziu, când am decis să mergem acasă, ne-am reîntâlnit cu ei în stația de autobuz. Iar au început să comenteze. Am putut să-i văd privirea plină de repulsie a brunetului. Era vizibil ofticat. B. i-a observat de data asta.

- Cine sunt ăștia? Ce treabă au cu tine? Îi cunoști?

- Eh... niște ”cocalari” de la mine din cartier. Nu-i băga în seamă. Nu mă suportă! Au încercat să mă curteze, dar nu le-a ieșit și acum se comportă ca niște maimuțe... am mințit eu și l-am sărutat repede să-i distrag atenția. 

- Poate vor să le sparg fața, zice B. cu furie.

- Lasă-i că n-am chef de circ...

 A venit autobuzul.

-Lasă-i să se urce ei în ăsta, noi îl luam pe următorul. N-am chef să le mai aud comentariile...

  Când am ajuns acasă am găsit un offline plin de înjurături. Mă făcea o târfă mincinoasă și mă amenința... Ce să-ți fac fraiere... Când am vrut io n-ai vrut tu... când vrei tu nu mai vreau io...


- D.! Cred că ar trebui să mergem! mă smulge ”Maria” din amintiri.

- Da! Doua secunde să merg până la toaletă, i-am spus și m-am ridicat.

În drum spre baie mă izbesc de brunet...

- Scuze! zic punându-i mâinile pe brațe și împingându-l într-o parte, continuându-mi drumul. Cred că a făcut-o intenționat... Și io? am venit intenționat aici, sprerând că-l găsesc... știam că lucrează aici. L-am mai întâlnit când am mai ieșit cu B. Terasa mea preferată era ocupată și a trebuit să ne găsim altă locație...

Capitolul 3 - Fenomene bizare

   Iar mă simt bântuită. Ar trebui s-o las mai moale cu excesele. M-am speriat aseară. Silueta aia părea reală.
Nu m-am mai panicat așa de acum câțiva ani. Trăiam cu gândul că eram bântuită. Mă uitam seara târziu pe Discovery la Haunting, urmăream cu interes toate emisiunile alea sinistre și îmi făceam tot felul de scenarii în minte. După ce se termina emisiunea încuiam ușa și închideam geamurile  speriată. Stăteam în întuneric singură în cameră auzind cum trosnește mobila. Aveam impresia că aud obiecte mișcându-se în jurul meu, că cineva pășește în pat; m-am trezit din somn odată cu impresia că m-a tras cineva de păr să mă trezesc; altă dată am auzit o oală căzând în bucătărie în liniștea noptii, o spălasem în urmă cu câteva ore și eram sigură că am pus-o foarte bine în scurgătorul de pe chiuvetă; acum câteva veri, într-o altă noapte toridă de vară am visat ceva foarte ciudat, tot ce mi-am amintit e că mă urmarea cineva și m-a strigat atât de tare că m-a trezit din somn, sunetul părea că vine de undeva de afară, iar o ”entitate” a stat lângă mine în pat și mă striga pe nume, după care a ieșit pe geam, spatele meu era foarte rece, desi afară erau vreo 36 de grade. I-am povestit unui coleg la liceu și el m-a ”liniștit” și mai tare: ”da mă, când te vizitează spiritele cică se răcește aerul din jurul tău, sau corpul,nu știai?... și ai răspuns când te striga? cică e bine să nu răspunzi că te cheamă pe lumea cealaltă”.

   Mi-am luat pisică deoarece auzisem că simte energiile astea subtile și absoarbe energia negativă. Stăteam prea mult  de una  singură în casă. M-am gândit să-mi îndulcesc singurătatea cu o companie prietenoasă. Citisem niște studii care susțineau că oamenii cu animale de companie sunt mai puțin stresați și mai veseli. Adevărul este că te simți mai bine când vezi că îi pasă de tine cuiva, că te urmărește și încearcă să-și demonstreze afecțiunea necondiționat. Pe mine mă amuză tare pisica mea când văd ce boacăne face, mă face să uit instantaneu de orice problemă când vin acasă și o găsesc așteptându-mă lângă ușă.

     Toate dramele și fricile astea au încetat când am început să aprofundez subiectul: am ajuns la concluzia că există mai multe dimensiuni, entități, energii subtile, joase sau înalte; nu există binele fără rău și răul fără bine, dualitatea e o trăsătură specifică universului ( masculin/feminin, ying/yang, pozitiv/negativ), așadar fiecare acțiune, gând formă are ambele valențe, orice faptă poate fi atât bună cât și rea. Mă gândeam la exemplul unui cerșetor, treci pe lângă el, ți se face milă, îî dai niște bani, crezi că ai făcut o faptă bună, că l-ai ajutat să își ia ceva de mâncare, dar el își cumpără băutură, intră în comă alcoolică și moare. Deci a fost o faptă bună sau rea? Și cred că orice acțiune are atât o parte negativă, cât și una pozitivă. Iar dacă ne raporăm la Dumnezeu ca entitate supremă care tinde spre absolut și spre perfecțiune, am spune că e prea preocupată cu desăvârșirea în loc să se ocupe de judecăți sau pedepse; o forță creatoare cu design inteligent, care a creeat totul în așa fel încât să tindă spre desăvârșire, armonizare, perfecționare și autodepășire. Acestea fiind spuse, am citit o carte a unui tip ce avea aceleași probleme ca și mine cu entitățile spirituale (fantome, spirite, etc). Nenea ăsta povestea că a aflat că dacă tu nu permiți să ți se facă rău nimeni nu te poate atinge. Asta presupune un exercițiu de meditație și de conștientizare, fără negare și sentimente negative. Toate ființele fac parte din aceeași fortă creatoare și scopul principal e evoluția. Ce nu agreezi la ceilalți înseamă că nu agreezi la tine și  ții ascuns în subconștient. Asta presupune că ar trebui să fim mai toleranți unul cu celalalt. Să lăsăm în pace bietele spirite captive în timp și spațiu, atașate energetic de locuri, oameni sau obiecte. Nu cred că au un scop de a face rău, doar sunt confuze. Dacă nu le dăm atenție nu ne deranjază. O formă prinde viață când îi atașăm energie. Pentru că tot sunt studentă la psihologie, am observat că fiecare om funcționează după propriile lui legi, și orice experiment în prezența unui observator e influențat de către acesta deoarece observatorul se așteaptă la un anumit rezultat, are anumite credințe și convingeri, și este imposibil să nu influențeze experimentul și/sau rezultatele lui. 

  Gândesc ”limpede” mahmură. E 1:30 ziua, și stau de vreo juma` de oră și filozofez, mă contrazic și mă aprob în gând la o tigară în bucăturie. M-a trezit Cristina, mi-a zis să trec pe la ea, să mai stăm de vorbă. Trec... doar e prietena mea cea mai bună de mai bine de 10 ani. Profit de orice ocazie să ne vedem.

- Frate deci nu e posibil așa ceva! Doaaaaaamneeeeee! vine pufnind din camera lui și se oprește în hol uitându-se la mine.

- Ce s-a întâmplat, mă băiatule, cine te-a suparat?

- Deci am făcut comandă, mi-au zis c-o trimit, n-a ajuns nici până azi! a urmat un amalgam de înjurături și fraze de neînțeles....

- Hoo, fă nebuno! Ia-o mai ușor că n-am înțeles nimic, parcă vorbești în chineză! Și mai sunt și mahmură! i-am cerut cu o mimică amuzată.

A chicotit și a luat-o de la capăt mai detaliat. Frățiorul meu mai mic era supărat că își comandase acum câteva săptămâni o carte despre programare de pe un site, a sunat de mai multe ori după ea și nici până în ziua de azi nu a primit-o.

- Mă duc să o caut prin librării că dacă stau după ăștia îmbătrănesc!

- Du-te co..ie la ăștia de la obor cu tarbele alea de cărți, că-s mai aprovizionați decât orice librărie!

- Mă duc, mă duc! Tu unde pleci?

- Afară! răspund impasibil.

- Afară unde?

- Afară!

  Cobor din bloc și mă opresc la magazin să iau ceva de băut. Întodeauna când mă duc la Cristina iau ceva, iar dacă vine ea la mine cumpără ea.

Salut vânzătoarea de la magazin, întâmplarea face să-mi fie și vecină.

- Ce faci copilu`? Ce-ți dau?

- 4 Heineken.

- Ce-mi place cum ți-ai facut parul! Întodeauna mi-am dorit să am și io părul așa!

Îmi bag mâna prin părul meu ciufulit, făcut un creț isteric, gen afro. Abia am putut să-l potolesc acasă strângându-l cu un elastic într-un moț în vârful capului.

- Păi și ce te oprește? întreb cu un rânjet.

- Păi acum mai am din ce? spune vecina și își apucă o șuviță care îi cădea pe față.

Normal că nu, doar io te-am tuns bob, spun în sinea mea și-i scot limba.

Ajung la Cristina, mă instalez. desfac dozele și ne ducem pe balcon la tigară.

- A întrebat ... de tine!

- Da? cu ce ocazie?

- Mi-a zis că s-a întâlnit zilele trecute cu tine. Mă întreba dacă mai esti cu B.

- Și ce i-ai zis?

- L-am întrebat dacă l-a vazut vreodată pe B. Și dacă vrea probleme...

- Strici tu toate combinațiile! io arunc zâmbind ironic.

- Îți place ...? Că el te place... răspunde Cristina ironic.

- Nu fată că e mic! Îl iau de crescut? E mai mic ca mine, are și numai glume infantile... ce să fac cu el? raspund cu regret.

- Știu, tocmai d-aia nu i-am dat apă la moară.

Am stat cu ea de vorbă toată ziua. Ne povestim toate alea, îmi place că nu e genul care te judecă, nu se chinuie să dea sfaturi dacă nu e domeniul ei, mă acceptă așa cum sunt și nu ține să-mi contrazică acțiunile. O prietenă bună în adevăratul sens al cuvântului.

- Ai vrea să locuiești cu mine dacă mi-aș face o casă mare în afara Bucureștiului? o întreb io dintr-odată.

- Da, mi-ar plăcea. Ar fi drăguț.

- Nu ar mai trebui să mai lucrăm, am face ce vrem noi toată ziua, ne-am dezvolta creativitatea... visam io cu ochii deschiși...

    Suna telefonul meu. Mă uit să vad cine e. Am mai respins vreo 5 apeluri de la B. N-aveam chef să-i răspund, oricum mă sună aiurea de 10 mii de ori ce zi, fără să zică nimic interesant.

    Mie și așa nu-mi place să vorbesc la telefon. Scurt și la obiect, dacă vrei să stăm la povești ne întâlnim față în față. Ce bine ar fi să își dezvolte toți oamenii telepatia. Nu s-ar mai face atâta risipă de resurse, minus poluarea radio și facturile la compania mobilă. Cu persoanele apropiate reușesc să comunic prin telepatie. Pe mama o simt de la mii de kilometrii distanță dacă se simte bine sau nu, când se întâmplă ceva cu ea, dacă e supărată sau veselă. La fel și fratele meu, Cristina sau B. Și mai am o categorie de oameni pe care funcționează un fel de telepatie indusă, când mă concentrez asupra persoanei, mă gândesc la ea sau vorbesc despre ea cu dor și însuflețire persoana aia mă caută, într-un timp relativ scurt.

Cum se întâmplase acum. Mă sunase vara mea, să ieșim la o terasă.

 Am luat-o pe Cristina, oprindu-ne la terasa mea favorită din cartier. Am stat toate 3 la masă, am râs, am povestit, am fumat mult și am băut mult. E un chelner draguț și atent. L-am auzit cum discuta cu un coleg de-al lui:

- S-a pus aici la masa asta?

- Da` nu știi că aici se pune mereu?

Am o masă favorită de 6 persoane, unde mă așez mereu, fie că e aglomerat, fie că suntem doar două sau trei persoane ocupând o masă mare. El știe unde mă pun de obicei și nu încearcă să mă deranjeze că sunt client fidel și las șpagă mare.

- Îți mai aduc o bere? întreabă politicos.

- Mai adu-mi una.

După 20 de minute...

- Mai vrei una?

- Mai adă una.

După 30 de minute...

- Să-ți mai aduc o bere?

- Hai mai adu-mi una...

Și numai așa mă ține până cer nota!

În timp ce eram la masă cu fetele, printre râsete și zgomote îmi aud telefonul sunănd. B... nu i-am răspuns toată ziua.

- Da!

- Ce faci ubi de ce nu răspunzi la telefon? zice cu un ton mieros, de teamă cred să nu-i închid telefonul.

- Bine.. Am avut treabă și d-aia n-am răspuns.

- Ce treabă ai avut? Și ce se aude acolo? E gălăgie, de-abia te aud!

- Uite am ieșit la o terasă cu un gagiu! spun pe un ton amuzat.

- Pe bune?

- Da mă! Hai că nu e frumos să stau la telefon, să-l las să mă aștepte.

- Ce gagiu mă? Zi unde ești și cu cine! întreabă furios.

- Sunt cu varămea și Cristina.

- D. io vorbesc serios. Cu cine ești?

- Deci care variantă îți place mai mult? Că văd că nici așa nici așa nu-i bine.

- Chiar ești cu varăta?de data asta a sunat doar îngrijorat.

- Da mă, da! Vrei să ți-o dau la telefon? Nu mă mai stresa atât!

- Pzd mătii de mâță mincinoasă! Bătaie ce meriți tu! adaugă pe un ton vesel de ușurare. Gelos până la Dumnezeu... de aia îi și fac glume d-astea nesărate să se lecuiască, sau să-și facă mai mult sânge rău. Iar apelativul ”mâțo” mă enervează maxim (la fel ca și bubi, prințeso, pupușă, și alte dulcegării), și asta pentru că știu că-l folosește cu scopul de a mă subestima pe mine și de a se pune pe el într-o lumină mai matură.

- Ne vedem și noi azi?

- Nu ne-am vazut ieri?

- Și ce dacă ne-am vazut ieri? Ne mai vedem și azi!

- N-am chef de tine azi. răspund plictisită.

- De ce?

- De ce, de ce... DĂ MERE! N-am chef și gata!

- Ești rea..

- Deloc...

- Bine hai că ne auzim mai încolo... te pu... și n-a mai apucat să termine că am închis direct.

 Am ajuns acasă beată ca lumea, și am căzut lemn...

Capitolul 2 - Profil fizic

- Și cum a fost la muncă azi? mă întreaba B.

 A venit să mă ia să mergem mai stăm la o terasă ceva. N-aveam chef de vorbă, plictisită încă de ultimile 20 de minute de stat degeaba.

- Bine... nimic special.

- Ai avut de lucru?

- Am avut ceva...

Priveam pe geam la blocurile gri și triste. Încă mai dogorea... ce bine ar fi să plouă. B. este ”iubitul” meu, dar nu-l iubesc deloc. Adică, ba da, îl iubesc ca prieten, dar nu e pasiunea aia arzătoare între noi. A fost la început acum câțiva ani, când ne-am cunoscut. A ținut doar un an, doi, cât ne-a luat să ne obișnuim unul cu altul. Acum parcă ne întâlnim ca prieteni. Nici macar nu ne mai sărutăm, ce să mai zic de altceva. Ne-am obișnuit prea mult, el îmi știe mie defectele, eu pe ale lui... Ne complacem așa în situația asta de câșiva ani. Lui cred că îi e frică să înceapă o altă relație, e mai comod, deși susține că nu vrea să ne desparțim pe motiv că mă iubește prea mult, că sunt prima și singura...

- Ai bani?

- Nu! N-ai tu?

 Mda... normal că am, întodeauna am, pe asta te bazezi mereu. L-am învățat prost. În mod obișnuit se spune că băiatul trebuie să achite nota, sau în cel mai rău caz se împarte. Nu și la noi... La noi eu achit mereu! Parcă e târfa mea... o scot în oraș, îi dau să mănânce, să bea, ocazional îi fac și cadouri... Și io cu ce mă aleg? Măcar să presteze ceva...

- I-ai sunat și p-ăia?

- Da, ne întâlnim cu ei acolo. Înainte să ajung la tine i-am sunat.

   Ok. Bine că măcar n-o să stau singură cu tine la masă, să ne uităm unul la altul ca doi proști. Nu mai avem de mult ce să ne spunem... e urâtă singurătatea în doi.

   Nu am fost niciodată îndragostită de el. De fapt n-am fost niciodată îndragostită de nimeni! Mi-aș dori să simt și io fluturași în stomac și emoțiile primei întâlniri, primului sărut... Dar n-a fost să fie. M-am jucat... Toți tipii cu care am ieșit au fost ca un test pentru mine, să îmi demonstrez că pot să-i fac să mă placă, să se îndragostească de mine. Și l-am nimerit p-ăsta de care nu mai pot scăpa. Eram puștoaică tâmpită, mă credeam cea mai frumoasă și mai deșteaptă, mă vopseam blond platinat, mă îmbracam sumar și mă pozam peste tot, ca orice pițipoancă veritabilă care se respectă. M-am maturizat, mi-am dat seama că nu sunt ce-a mai frumoasă nici pe departe, și m-ai am de lucrat la partea cu deșteptăciunea, încă am impresia că am întodeauna dreptate și că io știu mai bine. Mă simt bine cu mine, nu am complexe, mă accept așa cum sunt, și cred că fiecare om e frumos în felul lui. Mă iubesc și mă pun mai presus decât oricine. Am un ego dezvoltat.

  L-am plăcut pe B. ca bărbat. E genul meu, are 26 de ani, brunet, usor creț, ochii negrii, maxilar cu puternice trăsături masculine, buze pline,ten mai măsliniu, bine făcut, spate lat, a făcut mult sport în adolescență și s-a dezvoltat frumos, dar acum că nu mai face a început să se îngrașe. Spraâncene arcuite și dese, păros, bărbos, îl mai iau la mișto și îi spun că el nu s-a dezvoltat complet din maimuță. Are trăsături ușor de afro, datorită nasului mai lat, îl mai tachinez și-l fac gipsy că știu că e rasist și se oftică. E mai înalt ca mine, dar asta nu e o situație deosebită, că toată lumea e mai înaltă decât mine la 1,60 ai mei.

   Deci am intrat în cartier, ne apropiem de terasă. Unde ne așteaptă prietenii lui. Beau cu ”vagabonții” in seara asta. Cum îmi place mie să zic. El nu bea niciodată, că e cu mașina și trebuie să mă ducă pe mine acasa. Dacă mă alcoolizez bine poate îl invit la mine. Prietenii lui se simt foarte în largul lor cu mine, parcă sunt una de-a lor, doar că port fustă. N-au nici un stres să înjure, să povestească chestii porcoase sau scârboase, să își spună intimitățile sau să îmi ceară părerea. Mă înțeleg mai bine cu băieții, întodeauna m-am înțeles, încă din liceu, când doua treimi erau băieți. Sunt mai vulgari, dar sunt mai puțin răutăcioși decât fetele. Stând mereu cu ei m-am obișnuit să vorbesc urât. Am ajus mai spurcată de gură ca o șefă de târfe în tractir. Pot să mă controlez doar în situații formale.

- Ce faceți fiiilor? zice B.

- Oooo, ne onorați cu prezența?

- Hai, mă, nu mai ajungeați odată?

- Ne-am oprit pe Glucozei să ne uităm la unii cum împingeau la avion! răspund io cu chef de caterincă. Voi ce faceți?

- BEM! Fără tine. Vezi că ești în urmă cu o bere!

- Faci cinste? arunc un zâmbet și scot limba.
Vine ospătarul să ne ia comanda.

- Un Heineken pentru mine, și o cafea cu lapte și o apă pentru ăsta micu`, dau comanda și-i fac cu ochiul ospătarului.

Prietenii lui izbucnesc în râsete. El se uită puțin încruntat la mine. Se uită la tipul din fața lui și începe:

- Bă Ducky., m-a înebunit Maria (Maria fiind mama lui Ducky.). Numai pe capul meu stă nebuna, cică e tactu` plecat de acasă, că n-o mai bagă în seamă, m-a epuizat... mdaa...să înceapă glumele de mame.

.......................................................................

   Plecăm ultimii din tersasă ca de obicei. Am băut vre-o 6 sticle de bere și am fumat un pachet de țigări. Ne luăm la revedere și io mă urc la B. în mașină. Sunt amețită.

- Rămâi la mine?

- Unde dracu` să rămân la tine, când io mâine dimineață sunt la muncă? se răstește B. la mine. O arde ca bătrânii, în loc să piardă nopțile acum cât e tânăr.

Scuze că am întrebat, n-o să se mai repete. Îmi pare rău că am avut inițiativa să te f... . Știi că se întămplă doar când sunt beată, dar chiar și așa n-o să repet oferta prea curând.

- Mâine ce faci? Ești liberă?

- Ești retardat sau îți place să pui întrebări aiurea? Nu îți intră și ție odată în nuca aia că lucrez o zi da una nu? răspund iritată.

Suntem iar singuri în doi. Cu o tăcere apăsătoare și chef de ceartă. Ca de obicei. Două caractere încăpățânate și orgolioase, El mai încăpățânat decât mine, io mai orgolioasă.

- Oprește aici la magazin.

- De ce?

- Că vreau să-mi iau țigări. Și încă doua doze de bere. Trebuie să-mi fac norma de 8.

- Nu mai bea atât!

- Nu-mi mai zice tu mie ce să fac! Poate ai uitat, dar din cauza ta, idiotule, am prins gustul alcoolului. Tu ești ala care timp de 2 ani, apoape în fiecare zi veneai la mine cu câte ceva de băut. Vin, bere... Și în plus dacă rămân alcoolizată nu mai am dorința de a ne desparți. Și tu știi asta.

- Deci ce iau?

- Un pachet de țigări, slims, și două doze de Heineken sau Carlsberg, vezi și tu ce are. Na bani.

Aștept să vină de la magazin, cu privirea și gândurile aiurea.

- Câte cafele bei? Cred că e a șaptea pe ziua de azi. O să îți crape inima de la atâtea cafele! Scoate un sunet de indignare, și evită să-mi dea replica. Dă-mi restul!

- Mai lasă-mi și mie niște bani că până îmi iau salariul nu mai am deloc.

- Da ce faci frate tu cu salariul tău? Nu muncești pe bani? Muncești pe ghinde? Ce faci tu cu banii de mereu nu-i ai? Te duci la curve?

- Io am salariu fix, nu ca tine!

- Nu e problema mea! Trebuie să te descurci! Mai i-ați un servici! Mâncare nu cumperi, întreținere nu plătești, că se ocupă măta și tactu`, copii n-ai de crescut! Nu înțeleg pe ce cheltui tu banii, cu mine nu-i cheltui sigur! am izbucnit io nervoasă.

  Am ajuns în fața blocului meu. A oprit.

- Noapte bună! îmi zice el aplecându-se spre mine să mă pupe.

- Noapte bună! răspund io ieșind repede din mașină și trântind portiera.

- Afurisito! am auzit în timp ce mă îndreptam spre intrarea blocului.

  Am descuiat ușa și am fost întâmpinată de pisica mea. Am luat-o în brațe și am smotocit-o puțin. M-am schimbat în grabă, apucând un tricou pătat și o pereche de pantaloni scurți. Toate hainele mele de stat prin casa sunt pătate, le folosesc pe post de cârpă.

  M-am așezat în fața oglinzii să-mi prind părul. Mă enervează că au ramas urme de blond în el. N-am vrut să fac o schimbare bruscă, așa că în urmă cu câteva luni mi-am facut niște șuvițe șatene peste blond. Mă săturasem de el blond, io mă plictisesc repede de orice, oricum. Așa mi se întâmplă mereu, când am vreo criză de personalitate îmi schimb culoarea părului. De data asta m-a determinat faptul că făcusem alergie la vopseaua de păr. Mi se înroșea pielea capului groaznic, mă mânca timp de o săptămână, două, și faceam cojițe. Mi-am zis că sănătatea mea e mult mai importanta decât esteticul, și oricum toate pițipoancele sunt blonde. Io vreau să fiu diferită. Culoarea mea naturală e oricum mai frumoasă. Vara se deschide spre blond și iarna se închide spre șaten închis.

  Am o față comună? Banală? Mă privesc în oglindă și-mi analizez trăsăturile. N-aș zice chiar banal... Îmi place să îmi păstrez sprâncenele cât mai naturale și mai groase, așa că nu mă pensez excesiv. Femeile cu sprâncenele mai groase par mai tinere, dar nu e cazul meu să nu vreau să-mi arăt vârsta. Mă pensez cât să vină arcuite și să par ușor încruntată, chiar și atunci când am fața relaxată. Obrajii plini, fac gropițe când zâmbesc, bărbia mică, buzele subțiri, ochii căprui închis... ciocolatii. N-am fost niciodată prea slabă, forme pline și pronunțate, aș zice că m-am cam îngrășat puțin în ultimul timp, dar sunt bine proporționată. Eh, cine mă place, mă place așa cum sunt, îmi zic în gând aruncând o strâmbătură în oglindă...

  Îmi iau berea și mă prăbușesc pe jos în bucătărie. Stau rezemată de un perete cu scrumiera lângă mine. Aprind o țigară și deschid doza... Cald, foarte cald... nici berea nu mă mai răcorește... Îmi place starea asta de amețeală cauzată de alcool, îți face mintea să tacă, te liniștește, îți rupe reflexele mobile și de gândire. Și merge mână-n mână cu tutunul... E plăcut să stau așa cu gândul aiurea, nestresată, a devenit un fel de ritual al meu, petrecut cu mine. Îmi vin ideeile cele mai geniale. Iau decizii fără inhibiții sau să mă preocupe consecințele. Sunt calmă, nu mai înțeleg agitația, îmi creează o nouă realitate în mintea mea, ajutându-mă să evadez din realitatea asta care uneori doare...

  Privesc pe geam luna și stelele... Stau la 10, am panoramă bună. Ciudat, perfect și simetric universul asta. E atât de complex și conectat cu TOTUL că noi de abia îl înțelegem. Mă gândesc ce aș face dacă aș evolua într-o stea... o altă dimensiune, un alt nivel de conștiință.

Pe blocul de-alături (la 15-20 de metrii distanță) observ o siluetă întunecată. Pentru câteva secunde părea că a conștientizat că am observat-o și s-a dizolvat în întuneric. Jur că era ceva acolo care mă privea! Sau poate e doar imaginația mea? Alcoolul?